Articole presa 2001

UN SEMN BUN


Trăim timpuri aflate stăpânirea semnelor: litere uriaşe ne cheamă de pe acoperişul clădirilor, panouri acoperite de semne luminoase domină străzile, litere, cuvinte, imagini, mesaje se năpustesc asupra noastră din toate părţile contribuind la integrarea într-o anumită cultură, o anumită civilizaţie. Din perspectiva aceasta, veţi înţelege de ce un fapt întâmplat zilele trecute, în premieră pentru istoria noastră de după revoluţie, ar putea şi ar trebui să fie considerat drept un semn bun. Un semn bun în sensul tradiţional al cuvintelor, cel strămoşesc potrivit căruia o rază de lumină pe cer e semn că furtunile se vor opri.

Iată, deci, că în urmă cu trei zile, Guvernul a înaintat Parlamentului proiectul legii bugetului de stat pe anul viitor. Cum spuneam, o premieră pentru că, până acum, contrar prevederilor legale, era obiceiul ca Legea Bugetului să fie votată pe la mijlocul anului în exerciţiu. O vorbă din bătrâni spune că ”cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge” sau, cum am spune noi astăzi, e semn bun dacă mai marii ţării sunt puşi pe treabă. Cu adevărat e semn bun atunci când se respectă legea şi când oamenii gândesc la muncă. Ceea ce nu înseamnă însă că anul viitor va fi mai uşor.

Bugetul, aşa cum arată în proiectul înaintat parlamentului, este unul pe care analiştii economici îl numesc „de austeritate”. Combustibilii vor continua să se scumpească, salariile din sectorul bugetar – şi aşa nu foarte mari – vor fi şi mai mici, unele compensaţii cum ar fi bonurile de masă vor fi suspendate. Ministrul de Finanţe a arătat că reducerile salariale se vor face pe seama disponibilizării a aproximativ 6 mii de salariaţi, în special din industria de apărare, învăţământ şi dintre funcţionarii publici.Vom strânge, cu alte cuvinte, din nou cureaua. Asta n-ar fi o noutate pentru români, aşa ne-am obişnuit în ultimii ani. Noutatea ar fi însă faptul că iarăşi o premieră, de data aceasta relansarea economică a ţării va fi ireversibilă şi într-un termen relativ scurt , vom putea să trăim ceva mai bine.

Pe scurt, ambiţiile Cabinetului Năstase nu sunt de ici-de-acolo: în 2002, deficitul bugetar se va reduce până la 3% din PIB, inflaţia va scădea şi ea până la 22%, iar şomajul va diminua până la 9 procente. Se contează de asemenea pe investiţii directe în economie de peste 800 de milioane de dolari. Premierul s-a arătat dispus, de altfel, să îi caute la ei acasă pe investitorii care nu se îngrămădesc la porţile României. Îi căutăm la ei acasă, le vorbim, îi convingem şi îi aducem aici să facem treabă înpreună – iată în sfârşit o strategie pragmatică, de bun simţ şi de care avem nevoie. Drept rezultat, anul viitor economia românească va continua să crească cu 4-5 la sută, pentru a treia oară consecutiv.

Aflat la Forumul Internaţional de investiţii pentru Europa Centrală şi de Sud-Est, ale cărui lucrări s-au ţinut tot în Bucureşti, premierul Adrian Năstase a arătat interlocutorilor că, în perioada următoare, Executivul se va concentra asupra a două acţiuni concomitente: va urgenta finalizarea perioadei de tranziţie şi transformarea României într-o economie de piaţă pe deplin funcţională, capabilă să se înregistreze în Uniunea Europeană şi, în acelaşi timp, va aplica cu stricteţe un plan de eradicare a corupţiei la toate nivelurile. Mai mult decât atât, a arătat dl.Năstase, această luptă anticorupţie va fi purtată astfel încât să nu devină un mijloc de răfuială politică cu cei care au guvernat înaintea social-democraţilor, ci doar o modalitate de a ne îmbunătăţi propria viaţă în ţara care este, totuşi, şi a noastră.

În încheiere, daţi-mi voie să vă spun că acest lucru este un alt semn bun. Primul Ministru Adrian Năstase, în acelaşi timp şi preşedintele Partidului Social-Democrat, îşi ţine astfel o promisiune foarte importantă pentru ţară, aceea de a astupa tranşeele dintre noi, românii, de a opri odată blestematul de război româno-român, cum l-au numit unii dintre ziarişti şi care ne-a făcut să batem pasul pe loc vreme de 10 ani de zile. Vom avea în sfârşit şansa ca, peste tranşeele astupate, să construim autostrăzile viitorului. Spre Bruxelles, spre Uniunea Europeană.


Radio Bucureşti, 13 octombrie 2001






A DOUA ŞANSĂ


Ştiţi cum se spune: milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima! Cam aşa stau lucrurile şi în privinţa războiului care are loc în aceste zile în îndepărtatul Afganistan. Mai bine acolo, decât aici, pe lângă noi, în Kosovo sau Macedonia.

Zilele trecute, directorul Serviciului Român de Informaţii aprecia că, citez: „În timpul războiului care s-a purtat pe spaţiul fost iugoslav au fost suficiente informaţii care să conducă la ideea că au existat şi interese islamice în menţinerea unui focar de luptă în această zonă”. Spusele domniei sale nici nu trebuie să surprindă prea tare. De sute de ani, această zonă a Europei de sud–est a fost o veritabilă placă turnantă între Orient şi Occident, o zonă de aprige dispute nu doar între civilizaţii, ci şi între marile puteri economice şi militare. De ce ar fi, astăzi, altfel? Mari interese şi mari puteri se află în spatele confruntărilor ce au avut loc în Bosnia, Kosovo, Macedonia sau Transnistria. O vastă arie de conflict din care s-ar fi putut dezvolta orice evoluţie. Veţi înţelege, deci, cu totul altfel rezervele investitorilor occidentali de a veni în această zonă. Nu culoarea politică a unui regim sau a altuia, nu starea reformei legislative sau economice au întârziat investiţiile şi, indirect tranziţia acestor ţări, ci, mai ales frica de urmările unor războaie potenţiale.

Ei bine, sfidarea pe care teroriştii fundamentalişti o aruncă întregii civilizaţii umane duce la schimbări majore şi în partea noastră de lume. Presa bulgară vorbeşte despre existenţa a zeci de celule Al Qaida în ţara vecină. Autorităţile neagă, dar un vast aparat de siguranţă s-a pus în mişcare pentru ca nici o surpriză să nu fie posibilă. O linişte adâncă, neobişnuită, vine şi dinspre UCK, frontul etnicilor albanezi din fosta Iugoslavie care a fost temeinic sponsorizat de islamişti. E limpede acum că, după 11 septembrie, UCK ori se transformă într-o organizaţie exclusiv politică, ori va înceta să existe. Şi nu se vor face compromisuri. Din fericire, se va face în schimb linişte în Balcani.

Atât NATO, cât şi Rusia şi celelalte mari puteri au acum interes ca în acest spaţiu european să nu mai fie conflicte. Aceasta este o premisă importantă pentru stingerea vrajbei. Pe mai departe, viitorul depinde de rapiditatea cu care noi, sud–est europenii, vom regăsi drumurile prieteniei şi ale cooperării.

O îndelungată şi chinuită istorie comună ar fi trebuit să ne înveţe cât suntem de importanţi unii pentru alţii. Acum avem o nouă şansă. Să credem în ea şi în noi. Noi, toţi.


Radio Bucureşti, 20 octombrie 2001






SPRE VEST, PRIN EST


Aş fi dorit, pentru această săptămână, să fi scris cel mai scurt comentariu de politică externă din viaţa mea. El ar fi constat într-o propoziţie imperativă: „Mergeţi şi vedeţi “Take, Ianke şi Cadâr” la Teatrul Naţional din Bucureşti pentru a redescoperi cât de european este sufletul românesc”. Însă evoluţiile absolut extraordinare din relaţiile româno-ruse mă obligă la o altă abordare.

Au trecut până acum 12 ani de când, între România şi Rusia, nu a mai existat nici un contact la nivelul cel mai înalt. Ultimul, dacă vă mai aduceţi aminte, a avut loc la Bucureşti atunci când era să cadă de pe scară tovarăşul Ceauşescu. L-a prins de braţ, la timp, tovarăşul Gorbaciov. În pofida gestului, ruptura dintre cei doi era mai mult decât gravă, era definitivă.
După Decembrie 1989, războiul rece dintre România şi Rusia nu a încetat. De 8 ani, guvernele succesive de la Moscova şi Bucureşti au tot încercat, în zadar, să finalizeze un Tratat politic bilateral. În acest timp, toate celelalte ţări comuniste şi-au reglementat relaţiile cu Rusia şi şi-au văzut liniştite de drumul către NATO şi Uniunea Europeană. Fără îndoială, multe dintre greşeli ne aparţin şi nouă. Dar nu toate. Sigur că noi, românii, am insistat ca în textul Tratatului să figureze şi condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov şi chestiunea Tezaurului. Între timp, teritoriile pierdute au devenit ale Ucrainei – cu care documentul politic este de mult semnat şi parafat - iar problema Tezaurului poate face dor obiectul unui protocol adiţional care să fie rezolvat ulterior.
De altfel, mulţi vorbesc dar puţini înţeleg ce este de fapt un astfel de Tratat. El nici nu îşi propune şi nici nu poate rezolva toate problemele existente între statele semnatare. Prin definiţie, un astfel de document politic
fixează cadrul general al relaţiilor dintre două ţări, enunţând principiile de lucru, obiectivele şi mecanismele de realizare a acestora.

Tocmai de aceea, în anii ’90, obstacolul principal în încheierea Tratatului româno-rus a fost un principiu fundamental, de fapt o condiţionare cerută de partea rusă şi anume ca semnatarii să nu adere la organizaţii de securitate adverse. Adică, România să nu adere la NATO. Din această cauză nu s-a semnat Tratatul, dar tot atât de adevărat este că nici noi nu am intrat în NATO.

Ei bine, astăzi lucrurile stau cu totul altfel. În ultimele zile, rând pe rând, au mers la Moscova secretarul general al PSD, Cozmin Guşe, preşedintele Camerei Deputaţilor, Valer Dorneanu, ministrul industriilor şi comerţului, Dan Ioan Popescu, şi ministrul de externe Mircea Geoană.
Prima surpriză a emisarilor noştri a fost că, la Moscova, s-au întâlnit cu o nouă şi nebănuită clasă politică. La masa negocierilor s-au aşezat politicieni ruşi pragmatici, excelent pregătiţi şi capabili să se adapteze rapid oricăror schimbări. Bogdan Niculescu Duvăz, reprezentantul PD într-una dintre delegaţii, declara la întoarcere, că „am descoperit o clasă politică dispusă să facă reforme chiar mai repede decât la facem noi”.

În aceste condiţii, nu a mai fost o surpriză abordarea extrem de pragmatică a relaţiilor bilaterale. „Să privim spre viitor şi nu spre trecut”, au convenit diplomaţii români şi ruşi. Şi, în această privinţă, acum totul pare posibil. Pentru că Moscova nu se mai opune astăzi aderării României la NATO şi integrării noastre în Uniunea Europeană. Cu adevărat, 11 septembrie 2001 este o dată care a schimbat Lumea şi nu sunt puţine vocile care văd Rusia integrându-se ea însăşi în Occident. Şi asta într-un viitor nu prea îndepărtat.

Nu am să intru acum în detalii privind implicaţiile economice ale normalizării relaţiilor dintre România şi Rusia. Ajunge să spun că vom putea, în fine, rezolva miliardul de dolari care reprezintă jumătate din deficitul balanţei comerciale româneşti în fiecare an.

Deocamdată, să reţinem aspectul politic cel mai important: se construiesc premisele pentru ca, după ce se va semna Tratatul bilateral, anul viitor, la Praga, în toamna recoltei noastre, România să revină pentru totdeauna în marea familie căreia îi aparţine prin naştere.


Radio Bucureşti, 26 octombrie 2001





REINVENTAREA AMERICII !


După multă vreme, trăiesc, din nou, ca ziarist de politică externă, sentimentul reconfortant al conectării ţării mele la marele flux al vieţii internaţionale. Dacă nu mi-ar fi frică de cuvintele prea mari, aş spune, pe drept cuvânt, că turneul diplomatic românesc din aceste zile chiar este unul de-a dreptul istoric.

După cum ştiţi, şeful guvernului român, însoţit de o serie de membrii marcanţi ai Cabinetului, a vizitat în ultimele zile Canada şi Statele Unite ale Americii, după care va merge la Londra pentru a răspunde invitaţiei speciale a premierului britanic Toni Blair.
Dar, să o luăm de la început: Canada, prima etapă a turneului transatlantic. Nu este nici un secret că şeful guvernului de la Bucureşti a traversat Oceanul pentru România un nou sprijin politic şi economic. La Ottawa, dl. Năstase a obţinut chiar mai mult decât atât. Prim-ministrul canadian, Jean Chretien, a asigurat România de, „sprijinul necondiţionat pentru aderarea la NATO, anul viitor, la Praga”. Totodată, guvernul Canadei a dat asigurări că se vor găsi mijloacele pentru ca programul energetic nuclear al României să poată fi dus la bun sfârşit. Cu alte cuvinte, după ani întregi de tergiversări, se vor finaliza reactoarele neterminate ale centralei de la Cernavodă. Ce înseamnă în plan strategic şi economic acest lucru, vă las pe dvs. să rostiţi cu voce tare, dar nu-i aşa că vă trimite, măcar cu gândul, la conceptul acela de „independenţă energetică”?!

Şi asta nu e totul. Ceea ce s-a întâmplat la Washington a depăşit cele mai optimiste aşteptări. Imediat după sosirea în capitala americană, premierul Adrian Năstase a intrat în hora întâlnirilor oficiale. Rând pe rând, şeful guvernului român s-a întâlnit cu cei doi co-preşedinţi a Comitetului SUA pentru NATO, cu fostul preşedinte al Camerei Reprezentaţilor şi lider necontestat al Partidului Republican, Newt Gingrich, cu miniştrii americani ai energiei, comerţului şi finanţelor, cu procurorul general al Statelor Unite, cu ministrul adjunct al apărării, cu reprezentanţi ai unor mari firme şi corporaţii americane. Un efort considerabil menit să relanseze, la toate nivelurile, relaţiile directe dintre cele două ţări. Câteva momente au avut, însă, o semnificaţie cu totul aparte şi asupra lor vom zăbovi în continuare.



Mai întâi, în a doua zi a vizitei sale la Washington, Adrian Năstase a fost invitat să vorbească în cadrul unei conferinţe sugestiv intitulate „Noii aliaţi ai Americii”. Conform unui vechi obicei anglo-saxon, dl. Năstase a fost mai întâi prezentat, iar acest lucru l-a făcut nimeni altul decât Zbigniew Brzezinski, una dintre eminenţele cenuşii ale politicii mondiale. Prilej pentru acesta de a sublinia apăsat, citez, „identitatea României cu valorile democratice”. Interesant semnal şi nu a fost ultimul.

Al doilea moment foarte important a fost întâlnirea cu preşedintele FMI, Horst Koehler, când s-a constatat că, pentru prima oară în ultimul deceniu, România şi-a făcut temele şi, drept urmare, a doua zi după întâlnire, Board-ul Fondului a aprobat, din nou în premieră, un nou acord cu ţara noastră, în valorare de 400 milioane de dolari. De această dată, un mesaj semnificativ pentru pieţele internaţionale de capital.

Al treilea episod – şi el cu mesajul său – a constat în semnarea de către premierul român împreună cu secretarul de stat american, Colin Powell, a aşa–numitului Acord SOFA ce reglementează statutul forţelor nord–atlantice pe teritoriul României, document juridic care, practic, deschide până la perete uşa intrării noastre în NATO.

Şi, în sfârşit, dar nu în cele din urmă, ultimul şi cel mai important moment, de altfel cu totul neaşteptat. Conform protocolului, dl. Năstase trebuia să aibă cel mai înalt contact cu partea americană la nivelul vice-preşedintelui Dick Cheney. Însă, în ultima clipă, la dorinţa expresă a preşedintelui Statelor Unite, Adrian Năstase a fost invitat în Salonul Oval de la Casa Albă pentru a se întâlni chiar cu George William Bush. N-a fost deloc un moment protocolar destinat doar strângerii de mână pentru fotografie. Lupta comună împotriva terorismului, extinderea NATO de anul viitor şi reconfigurarea sud-est-ului european au fost teme serioase de discuţie. La încheierea convorbirilor, premierul român, aflat încă pe peluza Casei Albe, a făcut o declaraţie cu care merită să încheiem acest comentariu. Citez: „Această zi de 1 noiembrie este una extrem de importantă, care relansează relaţia noastră cu America şi oferă o nouă şansă României, dincolo de experimentele sau greşelile din ultimii ani”.

Nu ne rămâne decât să sperăm că, mai înţelepţi astăzi decât ieri, nu vom irosi această nouă şansă. Să rămânem pe acest drum şi să ducem împreună România într-un nou ciclu istoric al dezvoltării civilizaţiei umane.

Radio Bucureşti, 3 noiembrie 2001






LIMITELE DEMOCRAŢIEI


Un reputat observator al actualităţii interne şi internaţionale, om cu o mare experienţă, mărturisea zilele trecute stupefacţia sa nu atât faţă de ceea ce se întâmplă cât mai ales faţă de cum se petrec lucrurile. Nu mai există stil, decenţă şi mai ales reguli. Nici un fel de reguli. De pildă, cea potrivit căreia voinţa majorităţii este dătătoare de direcţie într-o democraţie. Să explic:

În ultimii 11 ani, românii – sfidând toate nenorocirile şi umilinţele – au optat implacabil, an după an, sondaj după sondaj, pentru aderarea ţării la NATO şi integrarea în Uniunea Europeană. Milioanele de cetăţeni români au definit astfel mai bine decât oricine care este interesul naţional. Partidele politice, instituţiile statului, întreaga societate românească au reacţionat în consecinţă, lucrând pentru îndeplinirea criteriilor de reîntoarcere a ţării noastre în familia ţărilor dezvoltate ale lumii. „Ei şi ce dacă?” par să-şi fi spus unii. Evident, nişte „unii” care se cred mai deştepţi decât noi toţi ceilalţi, nişte „unii” care sunt gata – dacă mâine se instituie embargoul împotriva bananelor – să „dezvăluie” cu mâna pe inimă existenţa celor 5 bananieri ascunşi de privirile opiniei publice tocmai în serele Grădinii Botanice. Grădina aflată – lasă că ştim noi, deloc întâmplător – în Dealul Cotrocenilor...

Sunt ziarele pline-ochi – că te şi îngrozeşti – de articole privind afacerile familiei Bush cu vărul-fratelele-nepotul, ce-o fi fost el pentru Bin Laden, relatări amănunţite despre tragedia familiei bulibaşei din Strehaia căreia i s-a furat din bătătură ultimul tip de BMW, ceva ce n-a văzut nici Parisul, ce să mai vorbim de şirul interminabil de incesturi, violuri capete crăpate cu sapa, cu toporul, cu ciomagul, otrăviri, escaladări de macarale, incendii, blocări de şosele naţionale şi-aşa mai departe într-o succesiune delirantă care te face să nu mai deschizi uşa casei nici măcar pentru rude. Toţi morţii pe prima pagină. Undeva înlăuntrul ziarelor, la pagina 13 sau 16 sau la alta la fel de neimportantă, printre alte ştiri, fel-de-fel, poţi să citeşti, dacă cumva descoperi ştirea, şi că „România va depune până la sfărşitul anului ultimele 2 capitole de negociere pentru integrarea în Uniunea Europeană.

Cu acelaşi profesionalism a fost abordat şi momentul sosirii la Bucureşti a noului ambasador american, primul care, după mai bine de un deceniu, este un diplomat de profesie – ceea ce este considerat de specialişti a avea o semnificaţie aparte. De altfel, faptul că în primele cuvinte rostite la Bucureşti noul ambasador, Michael Guest, a spus apăsat că a sosit aici „pentru a ajuta din toate puterile la grăbirea aderării României la NATO”, faptul acesta, deci, a trecut şi el aporape neobservat. A, dacă ne spunea ambasadorul american cât suntem de săraci, ce copii handicapaţi avem, ce hârburi de maşini, ce drumuri nenorocite, ei, atunci era altceva! Merita o pagina întâi, acolo mai dădeam şi noi în ministrul de acum, loveam şi în ministrul de dinainte şi puneam o piatră-n drum şi pentru cel care o să fie în viitor. Oricare ar fi acela, ce contează?! În fond, e libertate, nu?! Pentru ce am luptat, nu ca să fim liberi?! Atât de liberi încât interesul personal poate să-l calce-n picioare pe cel general. Ce dacă vor 22 de milioane de români ceva? În numele democraţiei şi al libertăţii de expresie oricine, oricând – ca într-un sat fără câini, ca într-o ţară fără lege – poate spune orice. Poate chiar lovi democraţia, poate ucide libertatea.

Chiar aşa să fie? Credem că nu şi, tocmai de aceea, la fel ca orice organism viu, societatea este datoare să se apere. Şi, dacă se va întâmpla acest lucru, tragem nădejde că majoritatea românilor, chiar şi tăcută, modestă şi muncitoare, va continua să împingă ţara mai departe, pe drumul către viitor.


Radio Bucureşti, 9 noiembrie 2001






TURNEUL BRITANIC

Ar trebui să fim cu toţii ipocriţi pentru a crede cu adevărat că aderarea României la NATO, anul viitor, şi apoi, în 2007, integrarea în Uniunea Europeană vor fi paşi pe care toată lumea îi va aplauda. Sunt mulţi cei care nu ne vor binele.

Ofensiva declanşată împotriva României, în aceste zile nu este nici întâmplătoare şi nici dezinteresată. Vorba unui distins coleg de la „Adevărul”: „celor de la ziarul londonez Guardian parcă li s-ar fi pus pata pe România”. Chiar în zilele când şeful guvernului de la Bucureşti se afla în vizită oficială la Londra, „Guardian” publica o serie de articole în care trăgea în România din toate poziţiile: copiii din orfelinate, trafic de organe, organizaţii teroriste în complicitate cu structuri oficiale, ţiganii din Piatra Neamţ şi aşa mai departe, într-un infernal carusel al ororilor de tot felul.

Nu întâmplător, cum ziceam, Adrian Năstase pleda tocmai atunci cauza României în faţa cercurilor guvernamentale britanice, a celor academice şi, foarte important, a celor economice şi financiare. Şeful cabinetului român, s-a întâlnit, bineînţeles, cu omologul său britanic, Tony Blair, cu secretarul de stat al Afacerilor Externe, Jack Straw, cu reprezentanţi ai Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, cu cei ai Agenţiei pentru Servicii Financiare Internaţionale a Corporaţiei Londrei, cu membrii corpului academic ai Universităţii Oxford şi, în sfârşit dar nu în cele din urmă, cu Charles Clarke, liderul laburiştilor din Marea Britanie. Rezultatele vă sunt în parte cunoscute: Anglia s-a angajat să susţină extinderea NATO, anul viitor, la Praga, sprijinind canditatura României; la rândul său, Partidul Laburist va susţine PSD pentru a deveni membru al Internaţionalei Socialiste; iar Banca Europeană a adoptat, marţi, o nouă strategie pentru România hotărând accelerarea investiţiilor în ţara noastră. Petrom, BCR, CEC, EximBank, ALRO Slatina, telecomunicaţiile – iată tot atâtea ţinte noi pentru cercurile de afaceri britanice.

Aproape pe neobservate, România începe să devină o ţară atrăgătoare pentru Occident. Astfel, în ultimul an, România a avut cea mai ridicată rată de creştere din Europa Centrală şi de Est şi, potrivit experţilor de la Londra şi nu numai, ascensiunea economiei româneşti şi tendinţa de scădere a inflaţiei vor continua şi în anii următori.

Pentru a înţelege mai exact miza convorbirilor avute la Londra de dl. Adrian Năstase, să zăbovim puţin asupra noului rol al Marii Britanii în lumea contemporană. Oricine a privit cu atenţie la cele întâmplate după 11 septembrie, a observat fără îndoială că englezii au preluat din mâinile Americii două dosare dintre cele mai importante: Europa şi Orientul Mijlociu. Astfel, dacă până la 11 septembrie, Marea Britanie era oricum un jucător foarte important pe scena europeană, după această dată a devenit pur şi simplu „un jucător global” de prim ordin. Totodată, Londra reprezintă şi unul dintre principalii actori şi co-decidenţi în cadrul NATO, calitate în care va juca un rol din ce în ce mai important în ecuaţia politică, economică şi strategică din sud-estul Europei.

Veţi înţelege, deci, cu atât mai bine, de ce a fost atât de importantă strângerea de mână dintre Adrian Năstase şi Tony Blair. Şi la propriu şi la figurat. Desigur, cei aflaţi în spatele cotidianului „Guardian” nu au tot atâtea motive de mulţumire. Cu atât mai bine pentru noi!


Radio Bucureşti, 10 noiembrie 2001






16 NOIEMBRIE 2001

RAPORTUL ANUAL AL COMISIEI EUROPENE
PENTRU ROMÂNIA


Săptămâna care se încheie a fost, fără nici o îndoială, una a premierelor în politica externă. Astfel, pentru prima oară în ultimii 11 ani, România nu a mai fost „oaia neagră” a Europei, Raportul anual al Comisiei Europene, un fel de guvern al întregului continent, constatând că, în sfârşit, România se află pe drumul cel bun. Totodată, aceeaşi înaltă instanţă europeană a cerut în mod imperativ Budapestei să modifice controversata Lege a statutului de maghiar astfel încât să fie eliminate orice elemente de extrateritorialitate şi de discriminare socială şi economică pe criterii etnice. Cu alte cuvinte, într-o dispută româno-ungară, pentru prima dată în ultimii 11 ani, Europa dă dreptate României. Dacă mai punem la socoteală că este pentru prima oară când se reînoieşte un acord cu Fondul Monetar Internaţional, când rating-ul de ţară creşte şi nu scade, când Germania nu ne mai arată cu degetul ca fiind principalul pericol pentru stabilitatea sa internă, când în sfârşit avem bugetul votat înainte de anul în care trebuie aplicat – atunci trebuie să recunoaşteţi că sunt semne că ceva-ceva s-a schimbat totuşi şi prin curtea noastră.

Ministrul român al integrării europene aprecia chiar că „există o schimbare de imagine şi, mai ales, de credibilitate”, România fiind evidenţiată pentru deschiderile pe care le-a făcut în planul reformei politice, economice şi sociale. De altfel, comisarul pentru extinderea UE, Gunther Verheugen, a remarcat în raportul său că „în planul criteriului economic, România a făcut, pentru prima dată, progrese semnificative. Pentru a nu exista nici un fel de confuzie, trebuie spus însă că progresele înregistrate în ţara noastră nu înseamnă că a fost recuperat tot timpul pierdut şi că vom fi invitaţi la aderare în primul val. Chiar dacă, prin absurd, ni s-ar face un astfel de cadou, el nu ar trebui acceptat pentru că, pur şi simplu, la stadiul în care ne găsim, nu am face faţă, nu am rezista economic şi social forţelor uriaşe de pe piaţa europeană. În general, la Bruxelles, la fel ca şi la Bucureşti, se apreciază că 2007 este un termen realist pentru integrarea României.

Pentru a reuşi acest lucru mai avem însă foarte multe de făcut. Astfel, Raportul Comisiei Europene constată că „există încă serioase dezechilibre economice, cu o rată înaltă a inflaţiei, într-un mediu social dificil. Condiţiile macro-economice încă fragile, cadrul juridic incert şi capacităţile administrative reduse împiedică dezvoltarea sectorului particular. Segmente importante ale sectorului industrial de stat urmează abia de acum încolo să fie restructurate sau nici nu au început acest proces, iar agenda reformelor ce trebuie făcute are dimensiuni considerabile”. Spre lauda noastră, prea adesea obişnuiţi să ne îmbătăm cu apă rece, trebuie spus că Raportul încurajator privind România a fost primit la Bucureşti cu un optimism bine cenzurat. Mulţumit că se află pe drumul cel bun, premierul Adrian Năstase a atras atenţia că trebuie să ne pregătim să facem sacrificii şi să ne asumăm angajamente pe care să le respectăm pentru a continua cu succes restructurarea în industrie şi agricultură şi pentru a extinde procesul de privatizare.

De altfel, recomandările UE sunt cât se poate de clare: autorităţile române trbuie să se concentreze în lupta împotriva inflaţiei, să pună cu mare hotărâre în aplicare programul convenit cu FMI şi să instaleze o dată pentru totdeauna disciplina financiară între întreprinderi. România mai trebuie să modernizeze sistemul administrativ de taxe şi impozite, să garanteze independenţa sistemului juridic, să demilitarizeze poliţia şi altele. Două probleme rămân însă foarte grave: performanţa foarte slabă a administraţiei publice şi fenomenul difuz, dar persistent, al corupţiei la cele mai diverse niveluri. Adrian Năstase a ţinut de altfel o şedinţă specială la guvern, zilele trecute, tocmai pe aceste teme, corelând, deloc întâmplător, lupta pentru combaterea corupţiei de reforma structurală a administraţiei publice.

Din punctul acesta de vedere, s-ar putea spune că Raportul UE este un excelent intrument de lucru pentru Guvernul de la Bucureşti. În alte condiţii, o astfel de expertizare a României ar fi costat bani grei. Am primit gratis de la Bruxelles o radiografie care ne arată exact ce avem de făcut şi nu ne rămâne decât să ne vedem de treabă cu aceeaşi seriozitate ca în ultimul timp. Rezultatele nu vor întârzia să vină şi, în cele din urmă, se vor simţi şi în viaţa noastră de fiecare zi. Să mai strângem puţin din dinţi şi să ne vedem de drum. După cum se vede, mergem în direcţia bună.

Radio Bucureşti, 16 noiembrie 2001






ÎNTÂLNIRE CU EUROPA


Cu o săptămână în urmă, totul părea bătut în cuie: Raportul U.E. privind România constata progresele din ultimele 11 luni, arăta ce avem de făcut, iar nouă, puşi pe treabă ca niciodată în ultimii ani, nu ne rămânea decât să muncim mai departe la fel de serios pentru a parcurge etapele din calendarul integrării.

Ei bine, în cinci zile totul s-a schimbat. „Dacă românii tot s-au apucat de treabă, atunci să meargă până la capăt” şi-au spus prietenii noştri din Europa. Totul a început de la ministrul francez de externe, Hubert Vedrine, care a propus ca U.E. să se extindă, în 2004, cu toţi cei 12 candidaţi şi nu doar cu 10, cum se stabilise înainte. „Trebuie admise şi România şi Bulgaria pentru că, între a admite 10 ţări sau 12, nu este aşa o mare diferenţă”, a argumentat ministrul francez. În fond, raportul anual al Comisiei Europene a constatat că reformele au avansat puternic în cele două ţări şi a stabilit că ambele îndeplinesc criteriul politic pentru admiterea în U.E.

Aşa cum era de aşteptat, propunerea de includere a României şi Bulgariei în primul val al extinderii europene a provocat cele mai diverse replici. Banca Europeană, Franţa, Italia, Grecia, Marea Britanie au susţinut imediat propunerea cu argumente dintre cele mai interesante. Astfel, Renato Ruggiero, ministrul italian de externe, a avertizat că „lăsarea pe dinafară a României şi Bulgariei ar constitui o discriminare politică inacceptabilă,” în vreme ce Tony Blair, prim-ministrul Marii Britanii, a ţinut să spulbere orice echivoc: ”Vreau ca România să adere cât mai curând posibil şi voinţa noastră nu e doar politică câtă vreme Marea Britanie îşi însoţeşte vorbele de sprijinul financiar corespunzător”. De altfel, despre emoţionanta pledoarie engleză în favoarea României ar merita să vorbim mai mult. Oricum, pe cât de nete au fost argumentele în favoarea României şi Bulgariei, pe atât de decise au fost şi împotrivirile.

În primul rând Germania, ceea ce este de înţeles având în vedere că economia sa este cea care achită cea mai substanţială notă de plată comunitară. Cancelarul Schroeder a arătat în mod clar că „U.E. nu va face nici un rabat politic, pentru că a făcut deja totul. Este datoria ţărilor candidate să se pregătească singure pentru integrare”. La rândul lor miniştrii de externe ai Cehiei, Poloniei şi Ungariei au arătat că „nu acceptă nici o schimbare a calendarului de aderare, considerând includerea României şi Bulgariei în primul val ca nedreaptă şi nerealistă”. Ceea ce este iarăşi de înţeles, interesul „grupului de la Vişegrad” fiind să nu împartă cu nimeni zecile de miliarde de euro pe care U.E. le va acorda ca ajutor noilor intraţi în comunitate.

În realitate, aşa cum au arătat în ultimele zile unii dintre cei mai serioşi analişti, în aceste zile are loc o confruntare între două viziuni diferite asupra viitoarei Europe. Una aparţine secolului 20 şi priveşte extinderea ca pe o re-scriere a sferelor de influenţă pe continent. Cealaltă, al cărei avocat este şi Marea Britanie, pare a fi viziunea ce va domina secolul în care abia am intrat şi îşi are rădăcinile în evenimentele de la 11 septembrie 2001, de la New York. Atunci a devenit foarte limpede că orice întârziere în procesul de integrare a civilizaţiei occindentale riscă să provoace ameninţări majore la adresa civilizaţiei umane. Drept urmare, procesul de globalizare trebuie accelerat la maximum. Premierul britanic a demonstrat că reunificarea Europei va crea o piaţă unică mai mare decât a Americii şi Japoniei luate împreună. „O Europă întregită trebuie să canalizeze şi dinamismul României,” a spus Tony Blair. De ce? „Pentru că extinderea este în interesul României, al Marii Britanii şi al Europei”.

Ajunşi în acest punct, trebuie spus că, spre lauda noastră, Bucureştii au reacţionat cu multă circumspecţie la propunerea devansării calendarului de integrare în U.E.Pe de-o parte, ideea a fost primită cu satisfacţie, deoarece, implicit, constituia o apreciere a performanţelor obţinute de guvern.Pe de altă parte, nu puţine au fost vocile lucide care au atras atenţia asupra pericolului de a ne integra într-un moment când încă nu suntem pregătiţi pentru aceasta. Ion Iliescu, şeful statului, a exprimat poate cel mai bine această ambivalenţă a sentimentelor noastre. În opinia sa, integrarea României şi Bulgariei în 2004 ar duce la atenuarea unor dezechilibre în Europa Centrală şi de Sud – Est, dar - atrăgea atenţia Ion Iliescu - nu trebuie pierdut din vedere că ”o ţară fără economie competitivă nu are nici o şansă în UE”. Iată de ce, agenda oficială a României a rămas deocamdată neschimbată.

În ce ne priveşte, suntem gata să ne facem lecţiile dacă şi U.E. doreşte acest lucru. Ministrul de externe, Mircea Geoană, a semnalat că România este gata să accelereze procesul de aderare. Guvernul condus de Adrian Năstase are în vedere un Program Special potrivit căruia, în 2002, România va depune toate documentele de aderare, în 2003 va finaliza negocierile, iar în 2004 va pregăti şi semna Tratatul de aderare care, în 2005, ar putea fi ratificat. După cum se vede un program extrem de riguros şi ambiţios.

Desigur, o decizie politică a U.E., care să grăbească acest calendar, nu poate decât să ne bucure. Pentru aceasta, România este gata să facă toate eforturile continuând politica dinamică din ultimele 11 luni. Oricum este pentru prima dată în ultimi 11 ani când mingea nu se mai află în terenul nostru: decizia integrării cât mai rapide a României şi Bulgariei în U.E. este în acest moment exclusiv politică.

În ce ne priveşte, să ne vedem de treabă şi totul va fi bine: de la 1 ianuarie românii nu vor mai avea nevoie de vize, anul viitor vom fi admişi în NATO şi, în 2007 vom pătrunde definitiv în marea familie a Europei Unite.


Radio Bucureşti, 24 noiembrie 2001






O SĂPTĂMÂNĂ PENTRU ISTORIE


Ce săptămână am avut cu toţii, parcă nici nu a fost aievea, era ca la film, stăteam în sală şi priveam defilarea vedetelor: 55 de miniştri de externe ai tuturor statelor membre ale Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, personalităţi de prim ordin ale scenei politice europene şi mondiale, oameni care, cu o simplă vorbă, cu un gest, pot schimba cursul istoriei.

După cum se ştie, Capitala României a găzduit Conferinţa Ministerială OSCE acum, la capătul anului în care a deţinut funcţia de preşedinte al organizaţiei. Prilej pentru a se face auzite multe cuvinte memorabile. Să ni le reamintim împreună:

• Ioschka Fisher, ministrul de externe al Germaniei: „Preşedinţia românească a realizat succese excepţionale”.
• Igor Ivanov, ministrul de externe al Rusiei: „România s-a achitat cu brio de această sarcină foarte dificilă”.
• Denis MacShane, trimis special al Foreign Office de la Londra: „Preşedinţia română a fost cea mai bună din ultimii ani”.
• Jaime Gamma, ministrul de externe al Portugaliei: Avem numai cuvinte de laudă pentru România”.
• Louis Michel, ministrul de externe al Belgiei: „Preşedinţia românească a fost una lucidă, dinamică şi imaginativă, care a dat viaţă procesului de reformare a organizaţiei”.

După cum observaţi, aproape nimeni nu vorbeşte despre performanţa individuală a domnului Mircea Geoană, ministrul român de externe care a exercitat funcţia de preşedinte al OSCE, în schimb toată lumea vorbeşte despre România, despre hotărârea cu care ţara noastră a folosit acest prilej de a-şi dovedi responsabilitatea, maturitatea şi capacitatea politică de a gestiona problemele cu care se confruntă zona euro-atlantică. Ceea ce este foarte bine. De altfel, premierul Adrian Năstase a folosit acest prilej pentru a atrage atenţia cât este de important ca România „să nu fie pedepsită, într-un context politic generos, cel al reunificării Europei. România - spunea Adrian Năstase - are un sentiment de frustrare deoarece a avut de suportat în ultimele decenii o istorie contemporană grea, impusă de puterile care au decis destinul omenirii”.
Nu întâmplător, reuniunea pan-europeană de la Bucureşti a fost folosită şi pentru lansarea unor mesaje politice de primă importanţă. Să le trecem în revistă, rapid, pe cele mai interesante pentru România:
• Ministrul rus de externe, Igor Ivanov: „Tratatul dintre noi este aproape finalizat. Rusia este gata şi este deschisă pentru o cooperare care să ducă la depăşirea situaţiei cănd relaţiile erau îngheţate”.
• Ministrul de externe al Ucrainei, Anatoli Zlenco: „Relaţiile bilaterale trebuie să progreseze şi pentru aceasta Ucraina este gata pentru o colaborare constructivă cu România”.
• Ioschka Fischer, ministrul de externe al Germaniei: Berlinul apreciază eforturile depuse la Bucureşti şi consideră necesară întocmirea unui calendar exact de aderare a României la Uniunea Europeană”.
• Ministrul israelian de externe, Shimon Peres: „Suntem impresionaţi de eforturile României pentru integrarea în NATO. Israelul va sprijini de asemenea intrarea României în Uniunea Europeană pentru că, trebuie spus, noi respectăm foarte mult România pentru tot ceea ce face ca să intre în era modernă”.
• Preşedintele guvernului spaniol, Jose Maria Aznar: Spania va susţine România şi la NATO şi la UE. Dar România trebuie să îşi facă lecţiile cu atenţie pentru că în această viaţă miracolele le pot face numai sfinţii. Trebuie făcută reforma economică, pentru că din punct de vedere politic nu este nici un obstacol în calea României. România este deja parte politică a Europei”.

Desigur, multe alte personalităţi prezente în aceste zile la Bucureşti au considerat de cuviinţă să reitereze sprijinul ţărilor pentru România. Ceea ce ne bucură. Dar tot atât de adevărat este că mai avem drum lung în faţă şi pe drumul acesta principalele obstacole ni se datorează în primul rând nouă. Avem noi, românii, talentul acesta de a ne face rău singuri. De pildă, în problema ridicării vizelor, ţările care s-au opus până în ultima clipă au fost Italia şi Austria, adică cele mai lovite de flagelul hoţilor, contrabandiştilor şi prostituatelor din România. Şi nimeni nu-i poate asigura. Trebuie noi să facem curăţenie în ograda noastră, înainte de a cere vecinilor să renunţe la garduri. După cum ştiţi deja, Uniunea Europeană a decis să ridice obligativitatea vizelor pentru cetăţenii români ceea ce înseamnă că, de la 1 ianuarie, vom putea circula liberi prin Europa. Dar, sincer, suntem oare pregătiţi pentru asta?

Pentru că, tot în această săptămână, iată ce s-a întâmplat la Palatul Parlamentului, la întâlnirea ziariştilor cu secretarul de stat american Colin Powell. Din raţiuni bine întemeiate – poate că unii ascultători îşi mai aduc aminte că liderul cecenilor, generalul Dudaev, a fost suprimat după interceptarea unei convorbiri prin telefonul mobil – deci din motive de securitate care nu mai trebuie discutate acum, după 11 septembrie, s-a cerut ziariştilot să închidă telefoanele mobile pe durata întâlnirii cu înaltul demnitar american. Zis şi făcut, conferinţa de presă începe, Colin Powell apucă să răspundă la două întrebări, când ce se întâmplă: sună un telefon mobil. Iar Colin Powell zâmbeşte pe sub mustaţă şi pleacă, întrerupând conferinţa de presă. Vă imaginaţi jena organizatorilor. Ce ruşine, într-un fel ne înţelegem, şi într-un altul facem noi, românii.

Ei bine, aceasta este parabola, acesta şi pericolul. Să vorbim una şi să facem alta.


Radio Bucureşti, 8 decembrie 2001





ÎNAPOI, ÎN EUROPA


Îmi place să cred că nu a fost nici o surpriză, pentru nimeni, faptul că Europa ne-a ridicat obligaţia de a avea vize pentru a putea pătrunde pe teritoriul său. Cum sunteţi bine informaţi de către Radio Bucureşti, ştiaţi asta cu trei săptămâni înainte să se întâmple. Aşa cum ştiţi la fel de bine că România va intra anul viitor şi în NATO, asta, bineînţeles dacă nu se întâmplă, Doamne fereşte, vreo nenorocire.

De altfel, este foarte interesant de văzut ce se întâmplă în aceste zile, când, ca la un semn nevăzut, dintr-o dată, toată lumea vrea să-şi reglementeze relaţiile cu noi. Rusia e de acord să semnăm, în sfârşit, Tratatul politic de bază, Ucraina declară că este gata pentru o colaborare constructivă cu România în cadrul căreia problema delimitării platoului maritim şi cea a etnicilor români să fie rezolvate reciproc avantajos, Ungaria este obligată de Uniunea Europeană să ne consulte şi să obţină acceptul nostru dacă vrea să aplice aşa-numita Lege a Statutului şi aşa mai departe. Este bine, în sfârşit e puţin mai bine şi pentru noi. Dacă vă aduceţi aminte, Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Europeană pentru Dezvoltare – trei organisme financiare capitale în lumea contemporană – ne-au acordat girul lor şi au deschis linii noi de credit pentru România, marile puteri europene – Germania, Franţa şi Marea Britanie – ne susţin cu o hotărâre fără precedent, suntem, în sfârşit, într-o situaţie în care lucrurile par a depinde în primul rând de noi înşine, de ceea ce facem.

Şi, tocmai de aceea, tocmai pentru că România pare a fi intrată fără putinţă de întoarcere pe drumul către Europa şi către lumea civilizată, acum, într-al doisprezecelea ceas, se încearcă imposibilul. Cum ar fi zis un ilustru contemporan, „nimic nu este întâmplător”. Tocmai acum se întâmplă nişte prostii mari cât casa. Acum, în pragul iernii, se trezeşte un ministru să anunţe că lasă pe drumuri 10 mii de oameni din industria de apărare, tot acum se găsesc, pe la Cluj, unii care aruncă balonul cu regionalizarea ca să vadă în capul cui se sparge, dacă se poate cu zgomot cât mai mare, alţii ţipă în gura mare speriaţi că în mijlocul ţării s-ar fi decupat o gaură prin care ni se scurge autoritatea şi aşa mai departe, e plin de binevoitori care doresc să ne treacă strada împotriva voinţei noastre, doar-doar vom rătăci drumul pe care am pornit.
În timpul acesta, problemele adevărate sunt trecute cu vederea mult prea uşor. Un raport al UNICEF dat publicităţii zilele trecute şi care a fost elaborat împreună cu Institutul Naţional de Statistică, estimează că în următorii 15 ani numărul românilor va scădea sub pragul de 20 de milioane. Pe scurt, murim mulţi, ne naştem puţini. Sau, cu alte cuvinte, viaţa proastă pe care am dus-o îşi cere tributul. În anii următori, numărul copiilor va continua să scadă, concomitent cu creşterea constantă a celor în vârstă de peste 65 de ani. Până şi aşa-numiţii „decreţei”, născuţi după decretul de interzicerea a avorturilor din 1966, până şi ei se vor apropia de 50 de ani. Ca să nu mai vorbim de numărul din ce în ce mai mare al bolnavilor de tot felul după anii de frig, de hrană proastă, de medicamente lipsă, de muncă în condiţii mizerabile. Vrem-nu-vrem, trebuie să recunoaştem că aceasta este realitatea. Şi să ne apucăm de treabă pentru că altfel intrăm noi în Europa, dar intrăm prea puţini...

Pentru a nu încheia, totuşi, într-o notă pesimistă, am să vă aduc în atenţie o ştire care a trecut aproape neobservată: premierul Adrian Năstase a trimis un mesaj personal către preşedintele şi primul ministru de la Ankara pentru aducerea în ţară a sabiei lui Ştefan cel Mare. De sute de ani sabia marelui domnitor este ţinută la Topkapî drept captură de război. Legenda ţesută de cronicarii turci spune că numai astfel nu se va mai abate asupra musulmanilor o urgie la fel de mare precum a lui Ştefan. Astăzi, însă, când România şi Turcia se pregătesc să lupte în aceeaşi tabără euro-atlantică, întoarcerea acasă a sabiei marelui domnitor nu poate fi decât un simbol. Un simbol al prieteniei şi colaborării într-o lume pentru care trecutul înseamnă în primul rând posibilitatea de a cunoaşte ce trebuie evitat în viitor. Iată o lecţie pe care suntem gata să o recitim împreună cu alţii.



Radio Bucureşti, 14 decembrie 2001