LA ÎNCEPUT DE AN
Ca de obicei la cumpăna dintre ani, cei care ţin în mâinile lor destinele noastre, ale celor mulţi, s-au gândit să ne adreseze câteva vorbe, câteva încurajări, arătându-ne încă din primele zile ale anului încotro merge Lumea.
De pildă, preşedintele american George Bush crede că 2002 va fi „un an formidabil” pentru concetăţenii săi . „Va fi un an de graţie”, a spus George Bush junior şi asta „în special pentru că americanii au devenit mai conştienţi de valorile lor şi au realizat că anumite aspecte elementare ale vieţii sunt de fapt şi cele mai importante, cum ar fi credinţa în Dumnezeu şi dragostea de familie. Comunitatea noastră va deveni astfel mai puternică”, a concluzionat liderul emisferei occidentale după care s-a dus să se culce, la 9 seara, fiind de părere că aşa trebuie petrecut Revelionul atunci când ai 55 de ani.
În cealaltă parte a lumii, între zidurile etern roşii ale Kremlinului, Vladimir Putin, tânărul preşedinte al Rusiei, este şi el ceva mai optimist decât cu un an în urmă „Lumea priveşte acum Rusia cu mai mult respect şi mai multă încredere”, a spus Putin în mesajul de Anul Nou. Economia rusească a început să se mişte: „Rezultatele destul de bune din 2001 au dovedit că cele din 2000 nu au fost accidentale” şi sunt premise favorabile pentru anul care a început. Rusia pare a fi depăşit punctul de unde nu mai există întoarcere pe drumul spre democraţie şi economia de piaţă.
În inima Europei, la Berlin, cancelarul Gerhard Schroeder a cerut tuturor germanilor să susţină noul rol al ţării în arena internaţională: „Lumea aşteaptă ca Germania să îşi pună ponderea sa economică şi politică în soluţionarea problemelor existente în afara frontierelor ei. Nu ne mai este permis să stăm deoparte, nici măcar atunci când diplomaţia eşuează şi este nevoie de angajarea mijloacelor militare”. Iar în ceea ce priveşte Europa, cancelarul Germaniei a fost la fel de categoric: „Mulţi germani asociază marca cu vremurile fericite ale Republicii Federale. Dar puteţi fi siguri de un lucru: ne aşteaptă vremuri mai bune cu euro”.
Cum era şi firesc, la Paris, preşedintele Jacques Chirac le-a propus la rândul său francezilor o Franţă mai modernă, astfel încât aceasta să aibă un rol important în lume. Dar pentru ca acest lucru să se întâmple este nevoie de o modernizare a întregii societăţi, a economiei şi a statului, astfel încât să fie eliminate obstacolele care încetinesc progresul Franţei”.
În sfârşit, aş încheia acest periplu printre spusele celor ce conduc Lumea poposind la Vatican, în Cetatea Eternă, acolo unde, sub poalele unui brad venit din Carpaţi, urmaşul Sfântului Petru, Ioan Paul al II-lea, a cerut întregii umanităţi „curaj pentru construirea păcii”, arătând că „nu există pace fără justiţie, aşa cum nu există nici justiţie fără iertare”.
Şi cu asta mă opresc. Pentru că, Doamne, cât de normale mi se par toate aceste cuvinte. Să crezi în valorile perene ale fiinţei umane, să iubeşti pe Dumnezeu, familia şi aproapele tău – cum cheamă preşedintele american, să iubeşti patria ta şi să crezi în viitorul ei – cum cere preşedintele rus -, să vrei un loc mai bun în Lume pentru tine şi concetăţenii tăi - cum aspiră cancelarul german -, în sfârşit, să vrei ca ţara ta să progreseze neîntrerupt, să se modernizeze, să prospere din ce în ce mai mult – cum vrea preşedintele francez, ce poate fi oare mai normal, mai dezirabil pentru orice cetăţean, pentru orice ţară? Nu sunt, oare, toate acestea lucruri pe care să le dorim şi pentru noi, şi pentru România?
Şi, dacă da, aşa cum cred că încuviinţaţi fiecare dintre Dumneavoastră, de ce să nu primim în casele noastre şi în sufletele noastre, chemarea la conciliere şi la solidaritate, acum la început de 2002. Pentru că, aşa cum spunea Papa Ioan Paul al II-lea, trebuie să ne construim viitorul în pace, cu dreptate şi iertând. Şi mai ales, cu solidaritate. Împreună.
Radio Bucureşti, 5 ianuarie 2002
NU SCHIMBĂM DIRECŢIA!
Ca de obicei vom face, împreună, câteva corelări care ne vor ajuta să înţelegem mai bine ce se întâmplă în jurul nostru. Astăzi, vom vorbi despre trei lucruri aparent fără nici o legătură unul cu celălalt. Toate trei sunt evenimente care au făcut afişul săptămânii: conferinţa de presă ţinută la Bucureşti de ambasadorul Spaniei – ţară care a preluat, pentru următoarele şase luni, preşedinţia Uniunii Europene; vizita la Varşovia a liderului rus Vladimir Putin, prima după mai bine de nouă ani de „îngheţ” şi, în sfârşit, succesiunea de demostraţii de la Chişinău, unde au reapărut, după mai mulţi ani, cererile de reunificare cu România.
Pentru început, să revedem împreună contextul. După cum mai spuneam, 2002 este un an crucial pentru viitorul României. Şeful statului şi şeful guvernului au făcut publică hotărârea de a conduce procesul de aderare a ţării la NATO şi de integrare în UE fără nici o ezitare. Mai mult, în pofida greutăţilor extraordinare ale procesului se vor face eforturi extraordinare ale procesului se vor face eforturi pe măsură pentru ca acesta să fie accelerat, iar termenele oficiale de integrare devansate. Întreaga clasă politică, ca expresie a voinţei întregii societăţi, şi-a subsumat strategiile acestor obiective naţionale. Şi totuşi, nimeni nu este naiv, obstacolele rămân foarte mari. În plan intern, ca în orice democraţie, există, probabil, o minoritate care nu împărtăşeşte obiectivele majorităţii. În plan extern, acolo unde nu există prietenii, ci numai interese, sunt şi forţe deloc grăbite de a ne vedea în NATO şi UE. Iată de ce trebuie să ne cântărim cu foarte mare atenţie judecăţile de valoare.
Astfel, un semnal foarte interesant l-a dat ambasadorul Spaniei, Jesus Atienza Serna, organizând la Bucureşti o întâlnire cu presa sub deviza „Şi mai multă Europă”. Mesajul a fost foarte clar: „Madridul este pregătit să coopereze îndeaproape cu autorităţile de la Bucureşti pentru a ajuta la deschiderea tuturor capitolelor de negocieri în cursul acestui an”. De altfel, calendarul negocierilor pentru UE va fi discutat în amănunt cu o delegaţie spaniolă care soseşte la Bucureşti în săptămâna care începe. Să mai spunem doar că Spania deja derulează cu România un program de twinning, de înfrăţire instituţională, menit să contribuie la consolidarea capacităţii administrative din ţara noastră. Aşadar, nu suntem deloc singuri în drumul nostru spre Europa, avem prieteni, familia în care vom intra cu drepturi depline deja ne-a înfiat.
În timp ce la Bucureşti, ambasadorul Spaniei ne prilejuia aceste reflecţii pro-europene, la Varşovia a descins însuşi Vladimir Putin, preşedintele rus marcând astfel, în mod spectaculos, relansarea relaţiilor cu Polonia. Pentru a fi cinstiţi, trebuie să spunem că lucrurile nu se întâmplă chiar pe neaşteptate. Cu puţin timp în urmă, în orice caz după 11 septembrie, Polonia, Cehia şi Ungaria – şi, atenţie, această alăturare de ţări nu a fost niciodată întâmplătoare după 1989! – Grupul de Vişegrad, aşadar, a ieşit din nou la rampă pentru a pleda în favoarea unui nou rol al Rusiei în lume, mai important şi mult mai apropiat de NATO.
Revenind la relaţiile ruso-polone, trebuie spus că, în opinia analiştilor, după mai mulţi ani de răceală şi fricţiuni, în prezent se instalează încrederea şi dorinţa de colaborare, părţile convenind că este mai bine pentru toată lumea să privească în viitor, decât să numere greşelile ca într-un interminabil joc cu mărgele de sticlă. Nu ştiu de ce, dar cuvintele acestea îmi aduc aminte de o situaţie trasă parcă la indigo...
În sfârşit, demonstraţiile de la Chişinău. După cum deja ştiţi, au început ca reacţie a părinţilor, elevilor şi studenţilor la încercarea celor ce conduc Republica Moldova de a introduce limba rusă ca obiect de studiu obligatoriu în învăţământul preuniversitar. Numai că, în a patra zi de manifestaţii, au reapărut, prima dată după mulţi ani, lozincile care cer „reunificarea cu România”.
Reacţionând cu diplomaţie şi înţelepciune, Bucureştii şi-au exprimat speranţa că „relaţiile dintre două ţări se vor dezvolta reciproc avantajos şi că Guvernul de la Chişinău va respecta dorinţele cetăţenilor moldoveni care îşi asumă identitatea românească. Atât şi nimic mai mult . Republica Moldova, subiect juridic internaţional, o ţară suverană şi independenţă, membră a ONU, va trebui să îşi rezolve singură problemele. Tot aşa cum şi România va continua să le rezolve pe ale sale.
Vom continua privatizarea şi reforma economică în ritm accelerat, de altfel în 2002 sperăm într-o creştere de 4-5% a economiei naţionale, vom grăbi procesul de integrare europeană atât cât ne ţin puterile, vom face tot ce depinde de noi pentru ca, la Praga, să rezolvăm definitiv ecuaţia de securitate naţională prin invitarea în rândurile NATO, şi în sfârşit, vom continua normalizarea relaţiilor cu Rusia. Nu avem voie să ratăm şansa României de a intra într-un nou ciclu de dezvoltare al istoriei. Acum la începutul anului, premierul Adrian Năstase aste aşteptat la Moscova pentru a pregăti împreună cu omologul său rus semnarea tratatului de către preşedinţii Putin şi Iliescu. Exemplul polonez este elocvent şi ne îndreptăţeşte să sperăm că, în Lumea nouă care stă să se nască, într-adevăr viitorul va deveni mai important decât trecutul.
Radio Bucureşti, 18 ianuarie 2002
DIVERSIUNI, SCENARII, COMENTARII
A mai trecut o săptămână din acest ianuarie în care gerul muşcă în plin soare. Nu s-ar putea spune că ne-am plictisit, spectacolul pe care unii analişti îl anticipau încă de la începutul anului a continuat, lângă actorii mai vechi apărând noi protagonişti, cu noi replici, în aceeaşi veche piesă care a ocupat scena publică de la Revoluţie încoace.
În vreme ce diversiunea pusă la cale peste Prut continua potrivit principiului „ce începe prost se termină şi mai prost”, la Moscova fostul cotidian al Sovietelor, Muncitorilor şi Soldaţilor, „IZVESTIA”, astăzi tot un fel de oficios al Kremlinului, ataca extrem de dur conducerea de la Bucureşti pentru că şi-a permis, vezi-doamne, să intervină în treburile interne ale Republicii Moldova atunci când, cu foarte multă precauţie, şi-a exprimat speranţa că se va ţine seama de dorinţa legitimă a celor ce manifestează la Chişinău pentru conservarea identităţii lor spirituale. Ţinta principală a atacurilor IZVESTIEI este premierul român Adrian Năstase, întâmplător tocmai cel care ar trebui în aceste zile să finalizeze Tratatul politic bilateral româno-rus. Tratat care, am mai spus-o, are valoarea unui paşaport în drumul nostru către NATO şi Uniunea Europeană. Ei bine, tocmai domnului Năstase îi recomandă IZVESTIA „să facă un gest semnificativ în dreptul tâmplei”.
Fără nici o legătură cu recomandarea oficiosului de la Moscova, prestigioasa publicaţie THE ECONOMIST se întreabă, după ce face o analiză rece a situaţiei din România, dacă acelaşi premier Adrian Năstase va reuşi, în acest an 2002, să facă faţă mişcărilor de stradă? În cea mai bună tradiţie englezească urmează pariurile: ei spun că nu va reuşi, noi în schimb credem că da. Oricum ar fi, anul care a început se anunţă foarte greu...
Nici nu s-a terminat prima sa lună şi deja ne-am bucurat de ARMAGEDON 1,2 şi 3! Ţintele, absolut întâmplătoare, desigur, au fost Armata Română, Şeful Guvernului şi mediul de afaceri. Într-un fel, îmi aduc aminte de decembrie 89 când „se trăgea din orice poziţie”. Cum a făcut zilele trecute şi mai vechea noastră cunoştinţă, domnul Yasser Arafat care, întrebat de Televiziunea egipteană în legătură cu un vapor care trafica arme pentru terorişti, a ridicat din umeri şi a arătat cu degetul spre România. Noroc că israelienii au făcut rapid lumină în acest caz, că asta ne mai lipsea acum. Mai mult, avocatul Meir Rosenne, un apropiat al premierului Ariel Sharon, doctor în drept internaţional şi fost ambasador al Israelului în Franţa şi America, a dezvăluit că, „deşi Arafat a încercat în mod josnic să implice România în incidentul cu vaporul de arme, totul a fost pură fantezie pentru că în realitate Araft a fost implicat personal, iar dovezile au fost transmise şi americanilor”.
Probabil, însă, că astfel de diversiuni nu vor înceta să apară. Ioan Mircea Paşcu, ministrul Apărării Naţionale, a avertizat dealtfel că „în calea aderării României la NATO vor mai fi obstacole, chiar şi artificiale”. Ceea ce nu înseamnă că ne vom descuraja şi că nu ne vom vedea de drum. Cu atât mai mult cu cât, din fericire, avem şi destui prieteni. Joseph Ralston, comandantul suprem al forţelor NATO din Europa, a apreciat fără nici un echivoc că „situarea României în sud-estul Europei reprezintă un aspect deosebit de important pentru stabilitatea şi securitatea zonei”.
Aflat la a patra vizită în România, generalul american a observat progresele extraordinare care au fost făcute şi a mulţumit ţării noastre pentru sprijinul acordat în Bosnia şi Kosovo, precum şi după atentatele din 11 septembrie de la New York. Aproape concomitent, George Joulwan, fostul comandant al NATO în Europa, eliberat de această dată de servituţile serviciului, a fost mult mai tranşant: „România, a spus el, va fi invitată să adere la NATO în octombrie, la summit-ul de la Praga şi asta pentru că rolul României în stabilitatea regională nu mai poate fi pus la îndoială. Nu în ultimul rând, România este vitală pentru spaţiul euro-atlantic prin poziţia sa geostrategică, într-un moment în care totul se raportează la războiul împotriva terorismului”. Să mai spunem doar că, în aceeaşi manieră fermă, a adjudecat aderarea României la NATO şi ministrul francez al Apărării, Alain Richard, care, în plus, a arătat că abia în felul acesta va putea fi echilibrat procesul de extindere al Alianţei.
Cu alte cuvinte, împotriva tuturor necazurilor pe care ni le fac alţii şi, din păcate, uneori ni le facem singuri, să rămânem totuşi optimişti. Şi, aş adăuga, nu ar strica să mai fim şi puţin vigilenţi. Să fim cu alte cuvinte atenţi să nu mai călcăm în străchini. Măcar atât, că în rest sunt destui binevoitori care să ne dea sfaturi şi chiar să ne ajute să trecem strada. Dacă se poate în altă direcţie.
Radio Bucureşti, 26 ianuarie 2002
NATO – ULTIMII 100 DE METRI
Aşa cum era de aşteptat, săptămâna care a trecut a fost una foarte agitată. Confruntate cu atâtea provocări, diversiuni şi scenarii defăimătoare autorităţile de la Bucureşti au strâns rândurile pentru a încerca să menţină România în cursa de integrare europeană şi euroatlantică.
Miza este uriaşă dacă admitem că, anul trecut, ţara noastră a reuşit să reintre în calculele unei noi extinderi a NATO în condiţiile în care, până în 2000, însuşi conceptul lărgirii Alianţei se afla sub semnul întrebării. Aşadar, pe fondul unei puternice ofensive de imagine împotriva României, Consiliul Suprem de apărare a Ţării s-a întrunit săptămâna aceasta pentru a discuta situaţia procesului de aderare, precum şi măsurile ce trebuie luate pentru a determina ca ţara noastră să facă parte din procesul de extindere ce va fi anunţat în toamnă, la Praga.
Şeful Guvernului, Adrian Năstase, a prezentat Planul de acţiune al Executivului pentru promovarea candidaturii la Alianţa Nord-Atlantică, iar ministrul de externe, Mircea Geoană, a vorbit despre stadiul îndeplinirii obiectivelor din Planul Naţional de Aderare. Ministrul Apărării, Ioan Mircea Pascu, şi directorul Serviciului de Informaţii Externe, Gheorghe Fulga, au prezentat acţiunile specifice întreprinse de instituţiile pe care le conduc pentru susţinerea candidaturii României la cea mai importantă organizaţie de securitate din Lume. Este interesant, de asemenea, că la şedinţa CSAT au participat şi ministrul de Finanţe, Mihai Tănăsescu, şi cel al comunicaţiilor, Dan Nica. După analizarea acţiunilor concrete desfăşurate până în prezent, subiectul principal al discuţiilor de la Cotroceni a constat în identificarea măsurilor ce trebuie întreprinse în puţinul timp rămas la dispoziţie până la evaluările NATO planificate la sfârşitul lui februarie şi în luna aprilie.
În acest context, Ion Iliescu, şeful statului, a avut iniţiativa analizării obiectivelor asumate prin Planul Naţional de Aderare la toate şedinţele trimestriale ale CSAT. De asemenea, pentru diminuarea riscurilor generate de acţiunea unor reţele de trafic de arme către spaţii supuse restricţiilor comunităţii internaţionale. CSAT a decis „urgentarea măsurilor legislative care să ducă la descurajarea intenţiilor şi acţiunilor ilegale, precum şi elaborarea unei strategii de ripostă a autorităţilor statului în cazul unor acuzaţii aduse României”.
Foarte interesante au fost unele precizări făcute de consilierul prezidenţial Ioan Talpeş care, referindu-se la variantele de extindere a Alianţei vehiculate în mass-media, a spus că, deocamdată, nu există nici un fel de poziţie privind extinderea cu cinci ani sau cu şapte ţări. „Ceea ce este cert, a spus Ioan Talpeş, este că putem să constatăm o diferenţă uriaşă între situaţia în care se afla România în 2000 şi cea din 2002 când se discută cu noi, când ne aflăm într-o poziţie de negociere clară, când chiar NATO este interesată de evoluţia României”.
Cu atât mai important este, deci, ca România să acţioneze decis pentru îndeplinirea criteriilor din Planul Naţional de Aderare, lucru absolut obligatoriu pentru a ne califica în următoarea fază de evaluare. O atenţie sporită şi o determinare pe măsură trebuie de asemenea acordate strategiei de promovare efectivă a candidaturii noastre, intensificării ţinerii în permanenţă la curent a ţărilor NATO cu progresele pe care le înregistram în domeniile sensibile pentru viitorii noştri aliaţi, cum ar fi de exemplu lupta împotriva corupţiei. De altfel, premierul Adrian Năstase, într-un interviu acordat după reuniune agenţiei Reuters, arată că „dacă România vrea să fie invitată în NATO atunci cu siguranţă trebuie să reacţioneze la recomandările formulate de SUA cu privire la necesitatea de a combate corupţia”. Dar, atenţie, a mai spus Adrian Năstase, nu facem toate aceste lucruri pentru americani, combaterea corupţiei era oricum obligatorie pentru noi”. Cât priveşte Planul Naţional de Aderare, suntem în grafic, ministrul Apărării apreciind chiar că „din punct de vedere al reformei militare, România a depăşit aşteptările şi chiar surse din interiorul Alianţei apreciază că suntem pe drumul cel bun”. La rândul său, ministrul de finanţe a dat asigurări că „România este în măsură să susţină financiar planul de aderare şi că nu vor exista elemente care să-şi pună amprenta negativ asupra şanselor noastre”. De altfel, la sfârşitul acestei luni va sosi la Bucureşti o echipă de evaluare a NATO pentru a analiza progresele în realizarea criteriilor existente şi în planul Naţional de Aderare. Apoi, în luna mai, cu prilejul reuniunii Alianţei de la Reykjavik, se va estima în cunoştinţă de cauză care dintre ţările candidate au respectat PNA, dar fără a se nominaliza cei care vor fi invitaţi la summit-ul de la Praga să şi adere la NATO.
Pe scurt, foarte pe scurt, aşa stau lucrurile acum, la început de an. Un an care poate fi decisiv pentru viitorul fiecăruia dintre noi, un an când, dacă vom şti să rămânem împreună şi să lucrăm cu înţelepciune, am putea înscrie România pe coordonatele unui viitor sincronizat cu lumea civilizată.
Radio Bucureşti, 2 februarie 2002
ULTIMA VICTORIE A TOVARĂŞULUI CEAUŞESCU
De jur-împrejurul nostru, în lumea largă, se întâmplă lucruri extraordinare: Microsoft fuzionează cu IBM; Forumul economic mondial de la Davos se ţine anul acesta la New York; în Orientul Mijlociu pacea este din nou căutată cu flacăra de la ţeava puştii; verii noştri mai mari, francezii, au căzut din nou în admiraţia virtuozităţii noastre ceva mai oacheşe şi cu mustaţă pe oală, dar, vorba lui „Medelin”, ce atâta supărare, în definitiv un ţigan fură doar o găină, pe când românul devalizează banca cu totul!?! Ei da, dar tocmai asta-i diferenţa dintre găinar şi omul de afaceri contemporan.
În sfârşit, aşa cum spuneam se întâmplă o sumedenie de lucruri interesante în jurul nostru. Şi, totuşi, atenţia noastră rămâne aţintită asupra unuia singur, asupra unei singure ţinte: NATO! Şi asta pentru că, înaintea sărbătorilor de iarnă ale anului 2002, vom şti dacă România se va fi urcat sau nu în trenul progresului şi dezvoltării, alături de marea familie euroatlantică.
Cum e şi normal, nu stăm nici noi cu mâinile în sân. Zilele trecute, liderii partidelor politice de opoziţie s-au întâlnit cu ambasadorul american la Bucureşti subliniind consensul şi determinarea cu care întreaga clasă politică este gata să acţioneze pentru înlăturarea ultimelor obstacole interne care mai stau în calea aderării ţării la NATO. Ministrul de externe se află la Washington cu o agendă proprie de lucru consacrată menţinerii unui ritm susţinut al dialogului cu principala putere a lumii de care, în ultimă instanţă, va depinde şi verdictul cu privire la aderare. Şeful statului a răspuns o dată pentru totdeauna la întrebarea „dacă crede în Dumnezeu?” şi a mers să se roage împreună cu preşedintele Bush sub acoperişul Casei Albe. Şi rugăciunea sa are toate şansele de a fi ascultată dacă ne gândim că marţi, trei ceasuri bune, secretarul de stat American, Colin Powell, a preconizat că „la Praga, în luna noiembrie, va avea loc o extindere de amploare a NATO”. Ceea ce, în traducere liberă, înseamnă că România va fi în sfârşit invitată să intre în Alianţă. Cu atât mai mult cu cât, în favoarea noastră, s-au exprimat importanţi şefi de stat şi de guverne, cum ar fi cei ai Franţei, Poloniei, Italiei, Norvegiei, Greciei şi, deloc în ultimul rând, Turciei. Aş zice chiar că, prin prietenia fără rezerve pe care ne-au arătat-o, prin loialitatea şi consecvenţa cu care au susţinut interesele României în faţa organismelor nord-atlantice, turcii şi-au spălat toate păcatele istorice faţă de noi.
Dar, îngăduiţi-mi să confer o semnificaţie aparte unui gest de solidaritate cu România, poate mai puţin spectaculos în plan oficial, dar care, pentru multă lume, de aici şi de pretutindeni, are o greutate specială. El aparţine celebrului scriitor şi dizident polonez Adam Michnik şi a ajuns la noi graţie unui interviu inspirat publicat de ziarul „Adevărul”. Merită reamintite câteva vorbe din acest interviu:
„Faptul că România nu este încă în NATO este ultima victorie a tovarăşului Ceauşescu. Răul din timpul lui Ceauşescu n-a dispărut. E încă viu şi împiedică evoluţia României. România a fost distrusă şi, din multe puncte, a trebuit să se reconstruiască de la zero. Dar un mare poet polonez, Adam Mickiewicz, a spus cândva o frază genială. Ce face ţăranul când furtuna îi distruge recolta? Seamănă din nou. Trebuie făcut totul pentru ca România să intre în NATO. Şi noi, polonezii, trebuie să facem asta, e în interesul nostru. Europa unită nu poate exista fără Polonia, după cum nu mai poate exista fără România. Nu e de conceput cultura europeană fără Eliade, fără Brâncuşi, fără Cioran şi fără Eminescu şi fără Noica. Iar dacă George Bush nu a auzit de aceste nume, am să i le spun eu”.
Cam asta a spus Adam Michnik, figură proeminentă a inteligenţei europene, creator alături de prietenul său Vaclav Havel a conceptului politic şi cultural de „Europa Centrală”, inspirator al luptei poporului polonez pentru pentru libertate şi democraţie. Şi cuvintele sale par a fi ca o profeţie: pentru că, într-adevăr, la mai bine de 11 ani, distanţă de Decembrie 1989, nu poate fi o altă finalitate pentru Revoluţia Română decât alăturarea noastră la NATO şi la Uniunea Europeană.
Abia atunci Ceauşescu va fi cu adevărat învins şi Revoluţia terminată, atunci când jertfa celor căzuţi în Decembrie va căpăta sens printr-o victorie împotriva Istoriei.
Radio Bucureşti, 9 februarie 2002
VNIMANIE
Cât de ciudată este uneori istoria! Dacă ar şti ce se întâmplă, probabil că „tavarăş Breşnev” s-ar răsuci în mormânt. Cu două zile în urmă, un grup de experţi ai NATO şi ai Rusiei s-au reunit chiar la Moscova, sub zidurile Kremlinului, pentru a pregăti – nu o să vă vină a crede – viitoarele manevre militare comune în cadrul cărora va fi simulat un atac terorist asupra unei uzine chimice. Exerciţiul militar va avea loc în septembrie la Noguinsk, în apropierea capitalei ruse, şi va marca simbolic noua relaţie dintre Occident şi Rusia.
Din punct de vedere politic şi chiar juridic, această nouă relaţie Apus-Occident va fi consacrată peste numai două luni, în mai anul acesta, la Reykjavik, când la reuniunea miniştrilor de externe atlantici, se va stabili formula noului Consiliu NATO-Rusia. Acest organism – de o importanţă extraordinară în sistemul mondial de putere – va adopta decizii politice şi militare comune, armonizând practic poziţiile Americii, Europei şi Rusiei.
În aceste condiţii, nu va mai surprinde pe nimeni dacă în toamnă, exact când se vor termina exerciţiile militare din preajma Moscovei şi când vor începe lucrările summit-ului de la Praga consacrate extinderii Alianţei, vom trăi cu toţii un veritabil apogeu al relaţiilor dintre NATO şi Rusia în locul mai vechilor confruntări cu care lumea era obişnuită. Un semnal în acest sens ar putea fi tot mai desele declaraţii ale unor înalţi responsabili ai NATO care, mai sub protecţia anonimatului, mai pe faţă precum secretarul general George Robertson, afirmă răspicat, să priceapă toată lumea, că, „extinderea NATO şi apropierea de Rusia nu mai sunt în contradicţie”. De altfel, la Praga este invitat să participe şi preşedintele Vladimir Putin care va marca astfel, în mod solemn, importanţa care se acordă acum Rusiei în toate sistemele de securitate continentale, fie că este vorba despre NATO, fie că este vorba despre sistemul de apărare dezvoltat în cadrul Uniunii Europene.
Ceea ce nu trebuie să surprindă. În definitiv – aşa cum remarca Seth Cropsey, un distins expert politic american care a vizitat Radioul chiar în aceste zile – grupurile de militari francezi, înarmaţi până-n dinţi, care împânzesc Parisul, nu sunt pregătite de luptă împotriva pericolului rus, ci a cu totul altei ameninţări, terorismul, fenomen care tinde să pună sub semnul întrebării însăşi fundamentele civilizaţiei umane.
Realitatea este că, în ultimii 10 ani, Lumea s-a schimbat mai mult decât în două secole de războaie, revoluţii şi descoperiri ştiinţifice şi geografice. Astăzi, riscul unui conflict nuclear între URSS şi Lumea Liberă a dispărut, dar riscul crizelor regionale, proliferarea unor fundamentalisme religioase sau ideologige sunt pericole ce nu trebuie ignorate. NATO – cea mai mare şi mai puternică alianţă de securitate a lumii contemporane – a încercat să se adapteze acestor evoluţii şi provocări. S-a angajat în menţinerea păcii în Europa, a dezvoltat relaţii de cooperare cu noile democraţii în cadrul Parteneriatului pentru Pace, al actului fondator NATO-Rusia şi al Cartei NATO-Ucraina, a primit noi membri şi, la toamnă, sperăm că va primi alţii, printre care să fim şi noi.
În acest nou context strategic – redefinit în mod dramatic după atentatele de la 11 septembrie 2001 – a fost repotenţat şi mai vechiul rol de placă turnantă al României aici, la porţile de răsărit ale Europei. Din ce în ce mai mult, pentru analiştii din principalele cancelarii ale Lumii, România (alături de Turcia şi Polonia), prin dimensiune, populaţie şi potenţial, constituie una dintre ancorele de stabilitate şi civilizaţie ale emisferei occidentale în această parte a planetei. Iată de ce este importat pentru noi să conştientizăm că această responsabilitate implică noi atitudini şi abordări eliberate de fantasmele trecutului. Şi afirm acest lucru gândindu-mă mai ales la vizita pe care premierul Adrian Năstase o va face, chiar luna aceasta, la Moscova, acolo unde are misiunea istorică de a normaliza relaţiile ţării indiferent de sentimentele obiective sau subiective care încă ne încearcă pe mulţi dintre noi, Tratatul cu Rusia va trebui semnat pentru că el, aşa cum o arată toate semnele din jurul nostru, este paşaportul României spre NATO. Exact spre acel NATO care, împreună cu urmaşii de drept ai Armatei Roşii, se pregăteşte de exerciţii comune în preajma capitalei ţarilor şi comisarilor de altădată. Şi dacă foştii secretari generali se răsucesc în morminte, cu atât mai bine. Pentru că bunicii noştri, după ce au aşteptat atâta amar de ani să vină americanii, au acum de ce să fie mulţumiţi. În luna mai, la Constanţa – şi aceasta este ştirea săptămânii care tocmai se încheie – vor debarca trupele americane în cadrul unei ample şi complexe operaţiuni de înlocuire a efectivelor din Kosovo. Ceea ce va avea o importanţă covârşitoare pentru viitoarea evoluţie internaţională a României. În rest, depinde numai de noi să ne facem lecţiile de acasă.
Radio Bucureşti, 14 februarie 2002
CU CĂRŢILE PE MASĂ ŞI BANII PE BUTOI
Zilele acestui început de an trec parcă cu o viteză ameţitoare. Prin Canada circulă o vorbă care spune că „atâta vreme cât pe prima pagină a ziarelor nu găseşti nimic interesant de citit înseamnă că încă este bine de trăit în ţară”, iar un străvechi proverb chinezesc spune şi el că nu e bine să trăieşti vremuri interesante. Mi-au revenit în minte aceste proverbe tocmai acum, când nu mai ştim la ce să fim atenţi mai întâi: în România operează mafia italiană, premierul britanic este implicat în privatizarea SIDEX, barca cu armele lui Arafat a trecut prin România, cel mai mare traficant de droguri din Turcia a fost arestat la Bucureşti, soldaţii români dezertează cu tot cu arme, telefoanele ziariştilor sunt ascultate, oamenii politici sunt şi ei ascultaţi, toţi suntem ascultaţi şi toţi suntem acuzaţi că ne amestecăm în treburile interne ale unei ţări, pe numele ei Republica Moldova. E aşa o nebunie în jurul nostru că nimeni nu mai înţelege nimic.
Noroc cu cei plătiţi să înţeleagă exact atunci când noi nu mai putem să o facem. Iată, de pildă, serviciile româneşti de informaţii avertizau încă de la sfârşitul anului trecut că, în 2002, se aşteaptă o intensificare a acţiunilor ostile la adresa ţării. Scopul principal al acestora este compromiterea şanselor României de aderare la NATO, principala alianţă de securitate din Lume. Potrivit rapoartelor serviciilor secrete, există foarte multe centre de putere externe interesate în scoaterea României din cursa pentru NATO. Numitorul comun al acestora este dorinţa ca în România să se facă cât mai târziu ordine, dacă se poate niciodată, deoarece interesele lor – de la cele comerciale şi economice până la cele politice şi militar-strategice – au nevoie de un climat cât mai haotic, nereglementat şi nesupravegheat. Adică opusul a ceea ce va fi societatea românească odată ce va deveni o aliată a SUA şi a puterilor europene. Există, de asemenea, cercuri care se tem că, odată intrată în România în NATO, pe teritoriul nostru vor fi prezente, poate permanent, trupe americane considerate încă a fi în pericol militar direct.
Un capitol aparte îl ocupă în rapoartele serviciilor noastre de informaţii un grup de ţări orientale şi asiatice care, de mai bine de 20 de ani, au operat nestingherite în România folosind ţara noastră ca veritabilă „placă turnantă” a activităţilor lor. În contextul creat de atentatele de la 11 septembrie şi odată integrată România în structurile europene şi euro-atlantice, operaţiunile mai mult sau mai puţin acoperite ale acestora vor fi mult mai atent supravegheate, investigate şi mai ales controlate. Afaceri înfloritoare de sute de milioane de dolari şi filiere construite cu migală în ani şi ani de muncă subterană ar fi astfel pe cale de dispariţie. De altfel, este perfect adevărat că intrarea României în NATO şi Uniunea Europeană va reduce foarte mult libertatea de manevră ilicită pe teritoriul ţării noastre.
Ce este interesant în aceste rapoarte e faptul că, încă de la sfârşitul anului, trecut, ele avertizau asupra unor posibile agresiuni electronice vizând crearea unei realităţi virtuale care să amestece artistic informaţii reale cu falsuri şi dezinformări grosolane potrivit unui vechi principiu propagandistic care spune că „o minciună cu cât este mai mare, cu atât este mai mult crezută”. Evident, ţintele cele mai vizate sunt autorităţile reprezentative ale statului – Parlament, Preşedinte, Premier - Ministerul Apărării, Ministerul de interne şi serviciile de informaţii. Dar nu numai, în egală măsură de atenţia acestor cercuri ostile României se bucură şi justiţia, sistemul medical şi cel de învăţământ, marile platforme industriale, în general orice este susceptibil a furniza argumente împotriva occidentalizării României. De altfel, serviciile noastre secrete au avertizat deja asupra riscului ca pe parcursul acestui an, până la summit-ul de la Praga, să se organizeze unele „mici mineriade” politice, economice şi chiar sociale cu scopul compromiterii definitive a imaginii României şi acreditării ideii unei ţări incapabile să facă faţă agresiunilor atipice cu care se confruntă lumea contemporană.
Acesta este contextul existent în ţară până acum, când nici nu s-a terminat luna februarie. Este de aşteptat ca pe măsură ce trece timpul şi ne apropiem de summit-ul de la Praga, când se va decide cum şi cât se va extinde NATO, loviturile împotriva noastră să se înteţească şi să fie din ce în ce mai puternice. Iată de ce este cu atât mai important ca agenda integrării noastre să fie urmată fără nici o ezitare. Şi, din acest punct de vedere, trebuie remarcat că vizita premierului Adrian Năstase la Moscova reprezintă un succes.
Începută cu două zile în urmă, această vizită oficială reprezintă cel mai înalt nivel atins în relaţiile româno-ruse în ultimii doi ani. Sosit la Moscova în fruntea a 100 de directori şi preşedinţi de firme şi mari companii din toate zonele economiei româneşti, Adrian Năstase a impresionat prin francheţe, pragmatism şi hotărârea de a relansa dialogul cu liderii ruşi şi de a dezvolta legăturile economice. Mai mult, în mod foarte clar, premierul român a legat cele două aspecte arătând că „stadiul actual se datorează faptului că până acum nu a existat un semnal politic corespunzător. Când întreprinzătorii români vor vedea că există relaţii normale, inclusiv politice, cu Moscova – a accentuat Adrian Năstase – atunci contactele de afaceri vor începe să se dezvolte mult mai activ”.
Ultima zi a vizitei a fost şi cea mai ciudată. Încă din zori, a început pregătirea de artilerie de la Bucureşti unde Ambasada Federaţiei Ruse a distribuit presei un fel de comunicat în care se arăta că „aspiraţia României de a se integra în NATO este, ca şi până acum, greşită, iar motivaţia neconvingătoare”. În acelaşi timp, la Moscova, presa oficială rusă ataca la rândul ei, agenţia de stat RIA-Novosti avertizându-şi abonaţii că premierul român „este cunoscut pentru declaraţiile sale lipsite de corectitudine la adresa Moscovei”. În replică, ambasadorul SUA la NATO, Nicholas Burns, aflat la Bucureşti, a declarat public că „de la Washington se urmăresc cu deosebit interes acţiunile guvernului de la Bucureşti, România fiind considerată un candidat foarte serios pentru admiterea în NATO”.
Întâmplător sau nu, odată cu lăsarea serii la Moscova a venit şi liniştea pentru noi, atunci când primul ministru al Rusiei, Mihail Kasianov, a declarat omologului său român că „Rusia nu mai are nici o obiecţie în privinţa aderării României la Alianţa nord-atlantică”. „Aderarea – a spus Kasianov – ţine de dreptul suveran al României şi Rusia nu poate influenţa în nici un fel acest drept”.
În concluzie, aşa cum spunea ministrul român de externe, Mircea Geoană, „Bucureştii şi Moscova pot acum să discute deschis, cu toate cărţile pe masă. În vreme ce Bucureştii au depăşit inhibiţiile istorice, Moscova a adoptat, la rându-i, o poziţie pragmatică faţă de cărţile care au aderat sau urmează să adere la NATO”. Aşadar, „cu cărţile pe masă” şi, după cum spune un vechi proverb rusesc, „cu banii pe butoi”. Cu alte cuvinte, sunt îndeplinite toate condiţiile pentru ca paşaportul nostru spre NATO să primească viza tratatului politic cu Rusia. În mai, preşedinţii Vladimir Putin şi Ion Iliescu ar trebui să îl semneze. S-ar putea atunci ca mai multe fişiere de pe reţelele noastre să nu mai primească comanda „ENTER”, iar noile relaţii dintre Moscova şi Bucureşti „să devină un exemplu al vremurilor noi în politica mondială”.
Radio Bucureşti, 23 februarie 2002
MORILE DE VÂNT ALE EUROPEI
Comentariul acestei săptămâni s-ar putea foarte bine numi şi „Reportaj imaginar sub morile de vânt ale Europei”. V-aţi dat, desigur, seama că tema centrală a întâlnirii noastre va fi vizita întreprinsă de şeful guvernului român în Olanda, ţara occidentală care deţine recordul investiţiilor în România şi care este chemată să joace un rol de prim ordin în strategia de integrare europeană şi euroatlantică.
Povestea noastră începe undeva, în Ţările de Jos ale Europei, cum li se mai spune, acolo unde Rinul se varsă în Marea Nordului printr-un larg estuar cunoscut astăzi drept portul Rotterdam. Cu 55 de ani înainte de Cristos, pe acolo trăiau câteva triburi de celţi şi de germani repede supuse de legiunile lui Iulius Cezar în drumul lui spre Britania. 16 secole mai târziu, în 1581, Wilhelm de Orania obţinea pentru protestantele Ţări de Jos independenţa de Imperiul catolic al Spaniei. În secolul următor, republica olandeză devenise deja o mare putere navală şi dăruia umanităţii unii dintre cei mai mari artişti şi filosofi din istorie.
Astăzi, Olanda îmbină democraţia parlamentară cu monarhia constituţională, asigură cca. 18 mii de dolari pentru fiecare cetăţean al său şi exportă produse şi bunuri în valoare de aproape 200 de miliarde în fiecare an, în principal în Germania, Franţa şi Marea Britanie. Morile de vânt care împânzesc şi astăzi ţara, într-o veritabilă simbolistică a dăinuirii şi tenacităţii extraordinare a batavilor – marchează totodată răspântiile acestui pământ liber, în mare parte smuls apelor mării.
La fel cum altădată corsarii Olandei cucereau marile Lumii, astăzi bancherii săi au jalonat principalele capitale şi centre de afaceri ale Europei Centrale şi Sud-Est. În România, de exemplu, funcţionează peste 1300 de firme mixte româno-olandeze, cu un capital investit care depăşeşete 1 miliard de dolari. Aşa cum recunoştea zilele trecute premierul Adrian Năstase, principalul suport al acestor întreprinzători în România au fost chiar băncile olandeze, extrem de active la Bucureşti, dintre care este suficient dacă amintim pe ABN Amro Bank, Nerderlanden sau ING Group. Olanda este de altfel o prezenţă pe cât de discretă pe atât de eficientă şi statornică în România de după căderea comunismului. Milioane şi milioane de euro au intrat în ţara noastră sub forma unor proiecte şi programe de racordare la normele şi valorile europene.
În acest context, este mai uşor de descifrat demersul politic şi economic întreprins de premierul Adrian Năstase. De altfel, încă înaintea plecării delegaţiei române spre Haga, nu s-a făcut nici un secret din obiectivul unui nou sprijin în favoarea integrării României în NATO şi Uniunea Europeană, calitatea de avocat şi susţinător a principalului nostru investitor putând fi decisivă odată cu apropierea toamnei. Într-un turneu desfăşurat parcă contracronometru, şeful Executivului de la Bucureşti s-a întâlnit cu omologul său Wim Kok, cu regina Beatrix, cu membrii comisiilor reunite pentru Apărare, Afaceri Externe şi Afaceri Europene ale Senatului şi Camerei Deputaţilor din Olanda, cu reprezentanţii Ministerului de Justiţie, cu cei ai Curţii Internaţionale de Justiţie şi ai Curţii Permanente de Arbitraj de la Haga şi, nu în cele din urmă, cu preşedinţi şi executivi ai peste 100 de firme şi instituţii financiare olandeze. Mesajul a fost cât se poate de limpede: „România doreşte să dezvolte relaţiile cu Olanda şi este gata să facă toate eforturile pentru ca oamenii de afaceri olandezi să investească în siguranţă şi pentru profitul reciproc în ţara noastră”.
Interesantă a fost poziţia ministrului olandez pentru Afaceri Economice, Anemarie Jorritsma, care i-a cerut premierului român, „eliminarea unor probleme de natură fiscală, precum şi o mai mare responsabilitate a întreprinderilor de stat româneşti în relaţiile cu firmele străine private”. Cu alte cuvinte, nu ar fi deloc rău, dacă tot vrem să facem ceva împreună, să începem prin a respecta contractele pe care le încheiem cu investitorii străini. Problema este că întreprinderile de stat româneşti nu prea plătesc. Ce nu ştiu olandezii este că acestea nu prea plătesc nici guvernului român, fiind obişnuite să trăiască datoare vândute. Pragmatic, Adrian Năstase a răspuns prezentând strategia guvernului său de reducere a birocraţiei în mediul de afaceri, de restructurare a sectorului bancar şi de întărire a disciplinei financiare a agenţilor economici. În mod clar, atunci când şi guvernul român va reuşi să adune datoriile întreprinderilor româneşti şi investitorii olandezi vor înceta de a mai avea probleme pe piaţa noastră.
Dar, dincolo de dimensiunea economică a turneului olandez, componenta sa politică a avut o importanţă aparte. În pofida unor rumori bucureştene, poziţia Olandei faţă de integrarea României în NATO şi UE a fost cât se poate de explicită şi angajantă. Iată ce a spus Wim Kok, primul ministru al Olandei „Puteţi conta pe noi în ceea ce priveşte voinţa noastră de a vă fi de ajutor, în sensul de a susţine cauza românească, pentru că stabilitatea flancului sudic al NATO este extrem de importantă. Pe de altă parte, am discutat despre viitorul României ca membru al familiei europene, al familiei transatlantice.
În opinia noastră, vizita premierului român în Olanda a fost un nou pas important în marşul nostru către lumea dezvoltată, după etapele deja cunoscute din America, Canada, Marea Britanie şi, aşa cum arătam săptămâna trecută, Federaţia Rusă. Vor mai urma, fără îndoială, şi alţi paşi, la fel de importanţi. Aşa cum înalte oficialităţi ale NATO arătau, România se află pe drumul cel bun. Ceea ce contează acum este să nu facă paşi greşiţi. La Amsterdam şi la Haga, acolo pe pământul străjuit de morile de vânt ale Europei, România a mai făcut un pas înainte, pe drumul cel bun.
Radio Bucureşti, 2 martie 2002
UNIUNEA EUROPEANĂ
ŞI CULTURA PLURALITĂŢII
Săptămâna care a trecut a înregistrat semne mai mult decât încurajatoare pe frontul diplomatic al apropierii noastre de Europa. Astfel, ministrul nostru de externe, Mircea Geoană, a întreprins un turneu la Praga şi Bratislava – două capitale reper ale Europei Centrale – obţinând sprijinul deschis al acestora pentru procesul de aderare a României la NATO şi UE. Până şi Vaclav Havel, care cu o lună în urmă nu ne amintea deloc printre candidaţi, şi-a schimbat optica şi ne vede acum cu ochi mai prietenoşi. Ţinând cont de succesul similar înregistrat cu puţin timp în urmă de dl. Geoană la Budapesta şi la Varşovia, diplomaţia românească are de ce să fie mulţumită la finalul a ceea ce s-a numit „redescoperirea Europei Centrale”.
Să adăugăm că, numai cu trei zile în urmă, la Bucureşti au avut loc consultări politice şi militare româno-germane, că la Palatul Cotroceni se fac ultimele pregătiri pentru întâmpinarea preşedintelui Germaniei, şi în sfârşit, că la sfârşitul săptămânii viitoare Guvernul de la Berlin organizează la Bucureşti un program complex de manifestări intitulat chiar aşa: „Germania, partener al României pe drumul spre Europa”. Dacă ar fi să glumim, am spune că nici nu se putea un partener mai potrivit atâta vreme cât Germania este asemuită de comentatori cu un fel de locomotivă care duce înainte Europa Unită. O Europă în care ne vom însoţi în primul rând cu vecinii noştri de la Vest, ungurii, cehii, slovacii şi polonezii. Cu ei însă suntem vecini de multă vreme, aşa că ne cunoaştem bine. Dar Europa reînnoită, acolo unde vom trăi cu toţii, cum va arăta oare?
Ei bine, la această întrebare îşi propun să răspundă 105 reprezentanţi ai ţărilor membre şi candidate la UE, specialişti în drept, economie, finanţe, cultură şi învăţământ, cele mai luminate capete de pe continent. Reuniţi într-un organism unic, numit „Convenţia pentru viitorul Europei”, aceşti înţelepţi au la dispoziţie un an de zile pentru a elabora un pachet cuprinzător de reforme menite să simplifice şi să facă mai eficientă funcţionarea unei Uniuni Europene cu 27 de membri în loc de 15 câţi sunt acum. Discuţiile – care au debutat la Bruxelles cu o săptămână în urmă – reprezintă un moment cu adevărat istoric, în care Uniunea încearcă să se apropie mai mult de cetăţenii ei. Practic, este vorba despre o încercare de a se deschide dezbaterea spre parlamentele naţionale şi spre societatea civilă şi, nu în ultimul rând, spre ţările candidate la integrare. Până la acest moment, orice modificare a tratatelor europene era decisă de liderii „celor 15” după negocieri complicate purtate în spatele uşilor închise. Adesea, aşa cum s-a întâmplat la Reuniunea de la Nisa, din cauza nefuncţionalităţii rezultatul unor astfel de înţelegeri nici nu a mai ajuns la nivelul cetăţenilor, proiectele fiind abandonate.
Din păcate, misiunea Convenţiei pentru viitorul Europei nu se anunţă deloc a fi mai uşoară. Încă din primele zile au apărut controversele, unele dintre ele ţinând chiar de scopul constituirii şi funcţionării acestui organism. Astfel, fostul preşedinte al Franţei, Valery Giscard d’Estaigne, acum preşedintele Convenţiei, a declarat public că ambiţionează să poată redacta o adevărată Constituţie pe baza căreia să funcţioneze Statele Unite ale Europei. În replică, Jean-Luc Dehaene, fost prim ministru al Belgiei, acum nimeni altul decât vicepreşedintele Comisiei pentru viitorul Europei, atrage atenţia că scopul muncii celor 105 de înţelepţi nu este să creeze nici Statele Unite ale Europei şi nici vreun „superstat” european. Pur şi simplu este vorba doar de încă un pas înainte şi nu de ultimul al edificării europene. Un pas de care este nevoie pentru a face Uniunea mai funcţională în perspectiva primirii de noi membri din Europa Centrală şi de Est.
Întrebarea fundamentală – la care trebuie să răspundă toţi membrii familiei europene – este: Ce Europa dorim? În diversitatea de răspunsuri şi în capacitatea de armonizare a tuturor aşteptărilor va sta probabil şi cheia viitorului Europei Unite. Aşa cum era şi de aşteptat, reacţiile sunt dintre cele mai diferite. De la politicianul italian Umberto Bossi care a declarat că „Europa Unită este echivalentul Uniunii Sovietice în Occident” şi până la ministrul britanic de externe Jack Straw care a surprins pe toată lumea atunci când a admis că „dacă ţările europene vor să joace un rol în lumea globalizată, nu pot face acest lucru decât acţionând împreună, la nivel supranaţional, deoarece punerea în comun a suveranităţii nu va însemna nici o pierdere, ci doar o delegare a acesteia”.
În lucrarea „România şi viitorul Europei” - prezentată pe site-ul Euractiv din Bruxelles, se afirmă şi opţiunea României în favoarea unei federaţii de state independente. România - se arată în această carte - „nu doreşte ca integrarea europeană să fie transformată în producţia de masă a unui model unic care ar duce la pierderea unui mare avantaj competiţional - bogăţia şi diversitatea culturilor. Astfel, cultura pluralităţii, a Europei de mâine, nu trebuie să însemne dizolvarea, ci capitalizarea culturii şi bogăţiei pe care le aduc popoarele europene”.
Altminteri, la întrebarea „Ce fel de Uniune Europeană doreşte România pentru viitorul deceniu?„ răspunsul e foarte simplu: O Uniune care proiectează stabilitate, prosperitate şi promovează toleranţa culturală şi religioasă în imediata sa vecinătate şi chiar dincolo de ea. Cum ar fi, de exemplu, zona Balcanilor occidentali, a fostelor republici sovietice sau a unor ţări musulmane aflate în imediata vecinătate a Europei. O astfel de Uniune ar putea fi un model interesant pentru aceşti vecini ai noştri. Cu adevărat important este dacă noi, românii, suntem hotărâţi să contribuim din toate puterile la transformarea proiectului în realitate?!
Întâmplător sau nu, zilele trecute, Vasile Puşcaş, negociatorul-şef al României cu UE, a participat la reuniunea anuală a omologilor din statele candidate. Prilej pentru a se discuta, cu creionul pe hârtie stadiul în care se găseşte ţara noastră în acest proces. Astfel, România a deschis până în prezent 17 capitole de negociere pentru toate cele 29 de capitole al căror conţinut a fost definitivat de Uniunea Europeană.
Cu alte cuvinte, după ce site-ul de la Bruxelles a putut scrie ce fel de Europă ne dorim noi, nu mai e mult şi vom afla şi ce fel de Românie îşi doreşte Europa.
Radio Bucureşti, 9 martie 2002
PODURI DE FLORI, PODURI DE PIATRĂ
Cu două zile în urmă, un reputat ziarist de la „Deutsche Welle” aprecia că, pentru România, „călcâiul lui Ahile se află în Republica Moldova”. Nimic mai adevărat atâta vreme cât, încă de la începutul anului, s-a avertizat pe diferite căi, de către diferite voci, cu privire la diversiunea menită să împiedice aderarea României la NATO în cursul lui 2002.
Câtă ironie cuprinde în paginile sale Istoria! Cu mai bine de 10 ani în urmă, imediat după evadarea din comunism, pe ambele maluri ale Prutului se clădeau poduri de flori proiectate să dureze cât sufletul românesc. Existenţa a două state surori, părea atunci un lucru normal, un rezultat al Istoriei pe care însăşi Istoria urma să îl corecteze în timp cu răbdare şi cu grijă. Astăzi, ce amar, tocmai un colţ de pământ românesc este folosit pentru a împiedica România să îşi împlinească destinul.
Ceea ce se întâmplă este atât în spiritul întregului nostru trecut, încât tot amarul şi suferinţa de acum, toate sfâşierile noastre între porunca inimii şi dictatul raţiunii nu fac altceva decât să ne aşeze firesc în continuarea cronicelor lui Neculce şi Miron Costin. Ce va să fie, nu ştim încă. Cu siguranţă, însă, la fel ca de fiecare dată când ne-am găsit în răspântiile Istoriei, avem acum nevoie de înţelepciune şi de faptă fără pripeală. Pentru că ţara trebuie să îşi urmeze drumul fără nici o sminteală.
Coincidenţă sau nu, pe drumul acesta se află un alt pod, unul de piatră, zidit peste Dunăre. Pe el a păşit săptămâna aceasta, venind spre Bucureşti, primul ministru al Bulgariei, Simeon de Saxa-Coburg Gotha. Domnia sa a răspuns în felul acesta invitaţiei făcute, încă de anul trecut, de către omologul său român. Atunci, aflat la Sofia, primul ministru al României a propus liderilor Bulgariei o acţiune comună a celor două ţări în vederea aderării lor la NATO. Ce mai freamăt, ce mai zbucium s-au stârnit atunci la Sofia. Presa bulgară, la unison, a avertizat că un tandem cu România dezavantajează Bulgaria, mai avansată pe calea reformelor, opoziţia bulgară a luat şi ea foc acuzând guvernul de la Sofia că acţionează împotriva intereselor ţării, colac peste pupăză, ambasadorul Ungariei în ţara vecină a luat şi el atitudine recomandând fără echivoc ca Bulgaria să pedaleze de una singură în drumul spre NATO şi Uniunea Europeană. Numai că, vorba unui ilustru contemporan, iarna nu-i ca vara. Şi, încet-încet, raţiunea a luat locul resentimentelor fără fond.
Aflate în coada fostelor state comuniste care aspiră la integrarea euro-atlantică, România şi Bulgaria sunt, practic, condamnate la cooperare. Înalţi responsabili de la Washington şi Bruxelles au atras în repetate rânduri atenţia că o „candidatură regională” este preferată individualismului îngust care ignoră o vastă problematică comună.
De altfel, istoria ultimilor ani în relaţiile româno-bulgare are o semnificaţie aparte. Imediat după 1989, Bulgaria a fost una dintre vocile pregnante în corul criticilor României. La Ruse, oraşul pe unde altădată Hristo Botev căuta limanul libertăţii peste Dunăre, se organizau festivaluri de muzică rock în semn de protest faţă de „crimele” ecologice înfăptuite de români. Apoi, combinatului de la Giurgiu i s-a opus ameninţarea centralei nucleare de la Kozlodâi. A urmat îndelungatul litigiu al amplasării unui pod peste Dunăre, pierzându-se de către ambele părţi finanţarea promisă de Uniunea Europeană. Apoi, Bulgaria s-a opus livrărilor de energie electrică pe care România le-ar fi putut face către Grecia şi Turcia. În sfârşit, în vechea tradiţie balcanică, traversarea Bulgariei de către români a devenit o aventură cu haiduci, traumatizantă şi de neimaginat într-o lume aflată la începutul secolului 21. Cui au folosit toate acestea? În orice caz, nu celor două ţări.
A spus-o preşedintele Iliescu atunci când a apărut în faţa presei împreună cu oaspetele său bulgar: „Noi nu ne aflăm în concurenţă şi, de câte ori relaţiile bilaterale au fost abordate de pe poziţii de concurenţă, aceasta nu a slujit nimănui”. A replicat în mod fericit premierul Simeon care a catalogat România drept o ţară prietenă care traversează aceleaşi greutăţi ca şi Bulgaria şi cu care se împărtăşeşte aceeaşi năzuinţă către prosperitatea şi siguranţa euro-atlantice. Premierul Simeon s-a întâlnit şi cu primul ministru Adrian Năstase, strângând în sfârşit mâna ce i-a fost întinsă încă de anul trecut. „Am convenit să acţionăm în mod frumos – a spus premierul bulgar cu acest prilej – să acţionăm reciproc pentru a atinge mai uşor rezultatele pe care ni le-am propus”. La rândul său, şeful guvernului de la Bucureşti a arătat că „relaţia dintre România şi Bulgaria este necondiţionată, pentru că decizia ce se va lua cu privire la lărgirea NATO va trebui să ţină seama de complementaritatea teritorială şi de capacitatea celor două ţări de a face legătura între flancul sudic al Alianţei şi Europa Centrală”. Premierul român a arătat de altfel că „suma algebrică a avantajelor celor două ţări este mai mică decât importanţa geostrategică a României şi Bulgariei luate împreună”. Într-adevăr, din perspectiva euro-atlantică, parteneriatul româno-bulgar ar putea reprezenta un atu important aici, în zona Mării Negre aflată în imediata vecinătate a unui vast arc de criză întins între Caspica şi inima Asiei Centrale şi, nu în ultimul rând, un veritabil turn de control, o ancoră de stabilitate pentru atât de zbuciumata Peninsulă Balcanică.
Şi, dacă acest lucru se va întâmpla iar cele două ţări se vor regăsi împreună în cea mai vastă şi puternică Alianţă a lumii, câştigând împreună un viitor mai bun şi mai fericit pentru popoarele lor, ce nouă lecţie va oferi istoria despre trăinicia podurilor de piatră şi efemeritatea celor de flori.
Ce ne va mai rămâne atunci de făcut nouă, românilor?
Să facem altul pe mal în jos, unul mai trainic şi mai frumos....
Radio Bucureşti, 16 martie 2002
UN TRABANT NUMIT DORINŢĂ!
Aşa cum observatorii atenţi ai scenei politice avertizau de mai multă vreme, fiecare pas care ne duce mai aproape de integrarea în NATO şi Uniunea Europeană este făcut cu dureri de cap din ce în ce mai mari şi mai surprinzătoare.
Ilie Ilaşcu, proaspăt întors de la Chişinău, a dezvăluit că, deşi demonstraţiile din Piaţa Sfatului sunt declarate ilegale şi acuzate de a fi întreţinute de puteri străine (a se citi România), în realitate scena e construită de primărie, iar furnizarea de energie electrică şi amplificarea sunt asigurate de către guvernul tovarăşului Voronin. Care tovarăş Voronin a dat apoi fuga la Odessa, pe malul Mării Negre, pentru o întâlnire cu preşedinţii Rusiei şi Ucrainei, interpretată de către analişti drept „un semnal de delimitare zonală explicită, din care sunt excluşi România şi aliaţii occidentali”.
În acelaşi timp, la Bucureşti, Preşedintele Comisiei de politică externă a Camerei Deputaţilor arăta că sunt identificaţi „anumiţi cetăţeni cu veleităţi politice care fac eforturi potrivnice intereselor naţionale”, adăugând că este vorba despre „o strategie diabolică de discreditare a României şi de împiedicare a integrării euro-atlantice”.
Două zile mai târziu, Vladimir Putin a primit scrisorile de acreditare ale noului ambasador român la Moscova, ceea ce i-a prilejuit observaţia că „în ultimul timp se constată o dinamică pozitivă a relaţiilor cu România”. În acelaşi timp, la Bucureşti, s-a prezentat la post şi noul ambasador al Rusiei, Alexandr Tolkaci. Diplomatul rus a adus cu acest prilej un aer mai proaspăt în relaţiile cu ziariştii, declarând imediat după primirea la preşedintele României că „textul tratatului politic de bază dintre ţările noastre este practic finalizat, semnarea sa putând avea loc cu ocazia vizitei domnului Iliescu la Moscova, în mai sau, cel târziu, în iunie”.
Până atunci, însă, la Bucureşti a avut loc, în sfârşit, Forumul de dialog şi parteneriat româno-german. Deloc întâmplător, presa germană a scris pe manşetele principalelor ziare că „România este mai bună decât renumele său, am citit din prestigiosul „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, pentru a nu da decât un singur exemplu. Dar la Forumul de dialog şi parteneriat au fost prezenţi trimişi speciali şi de la alte publicaţii renumite cum ar fi „Welt am Sonntag” şi „Handelsblatt”, sau de la posturile de radio „Deutsche Welle” şi „ARD”, prilej pentru ca vechile prejudecăţi şi aprecieri despre români să primească corecţiile cuvenite. Sub genericul „Germania – partener al României pe drumul spre Europa”, Institutul Goethe, Centrul Cultural European şi Radiodifuziunea Română au organizat o serie de evenimente, dezbateri şi concerte circumscrise ideilor de parteneriat, dialog şi colaborare. Aşa cum spuneam, nu întâmplător, pentru că zilele acestea s-au împlinit 35 de ani de când România a spart blocada politică instituită de statele comuniste împotriva Germaniei Federale, stabilind cu aceasta relaţii diplomatice, şi zece ani de la semnarea, în 1992, a Tratatului de prietenie cu Germania reunificată.
Aniversări care au tâlc aparte şi care l-au determinat şi pe preşedintele german Johannes Rau să facă, la Bucureşti, ceea ce s-a chemat „o vizită de bună vecinătate”. „Am venit ca să ajut la îmbunătăţirea relaţiilor deja excelente dintre ţările noastre”, a declarat înaltul oaspete, imediat după sosire. „Germania sprijină România pe calea integrării”, a mai spus domnia sa, arătând în continuare că „este nevoie de o apropiere mai mare între România şi Germania pentru că noi germanii suntem de părere că România face parte din Europa şi are un loc sigur în Europa Centrală”. Şi cuvintele preşedintelui german au o greutate cu totul specială atâta vreme cât Germania îndeplineşte toate condiţiile pentru a fi partenerul ideal al României în integrarea în Uniunea Europeană şi NATO. Pe locul II în privinţa investiţiilor, dar pe primul în relaţiile comerciale, Germania a dirijat până acum spre România un sprijin cifrat la aproape 4 miliarde de euro, din care peste jumătate sub formă nerambursabilă, iar din 2000 începând, ajutoarele de preaderare au fost triplate, fiind finanţate în proporţie de aproape 30 la sută din bugetul federal german. În aceste condiţii, nu este de mirare că la Bucureşti prinde tot mai mult contur ideea unui veritabil parteneriat strategic, de natură să accelereze integrarea României.
O integrare care, aşa cum arăta dr. Armin Hiller, ambasadorul Germaniei, este dorită în egală măsură şi de Uniunea Europeană. Dacă mai punem la socoteală şi că peste 80 la sută dintre cetăţenii României se pronunţă cu fermitate în favoarea Uniunii Europene, atunci gesturile unor politicieni devin de neînţeles, iar durerile de cap inutile. Un bătrân democrat - american ca să nu existe dubii - spunea că „poporul nu greşeşte niciodată”. El vrea în NATO şi Uniunea Europeană. Facă-se voia sa!
Radio Bucureşti, 23 martie 2002
PRIMĂVARA NOILOR ALIAŢI
„Primăvara noilor Aliaţi”, aceasta este titulatura sub care săptămâna aceasta, a avut loc la Bucureşti o nouă întâlnire la vârf a aşa-numitului „grup de la Vilnius”, în fapt cele 10 state care doresc aderarea la NATO în al doilea val, anul acesta, cu prilejul summit-ului nord-atlantic ce va avea loc în noiembrie, la Praga.
O titulatură care, se pare, a stârnit unele controverse pe culoarele sediului NATO de la Bruxelles, voci care au preferat anonimatul acuzând graba cu care unii dintre membrii de jure ai Alianţei au recunoscut noile democraţii din centrul şi sud-estul continentului drept membre de facto ale familiei nord-atlantice. De fapt, cu multe zile înainte ca reuniunea de la Bucureşti să înceapă, au avut loc negocieri acerbe asupra fiecărui cuvânt, asupra fiecărei virgule din sintagmele ce aveau să fie rostite de protagonişti. Termeni precum „lărgirea robustă a Alianţei”, „întregirea unei Europe libere”, „ştergerea ultimelor linii de divizare a Europei” sau „noua importanţă geostrategică a regiunii Mării Negre” au fost cântăriţi, aproape la propriu, cu adevărate balanţe farmaceutice.
Despre importanţa extraordinară a poziţiei geostrategice a bazinului Mării Negre se vorbeşte mult, încă de acum aproape 150 de ani. Pe atunci, această poziţie a contribuit, se pare decisiv, la constituirea statului modern românesc. Contele de Marenches, o figură legendară a Serviciului de Informaţii francez, pe care l-a condus mai bine de un deceniu, mărturisea în memoriile sale că exerciţiul cel mai rodnic şi pe care l-a practicat cu succces de-a lungul întregii sale cariere, a constat în contemplarea hărţilor. „Nici nu vă puteţi imagina câte idei se nasc atunci când priveşti o hartă”, spunea el. Priviţi, deci, o hartă a Europei Centrale şi de Sud-Est şi veţi observa imediat cum România se detaşează în mod particular. Şi nu întâmplător, pentru că aici, în zona cuprinsă între Carpaţi şi Marea Neagră, se află placa turnantă unde Europa se întâlneşte cu Asia Centrală şi cu Orientul Mijlociu, zona pivot - cum o numea Mackinnder - care permite un control omnidirecţional asupra zonelor interioare ale Europei, până la cele mai îndepărtate periferii ale sale. Să mai adăugăm că România deţine şi cea mai mare ieşire din litoralul vestic al Mării Negre, împreună cu importante facilităţi portuare, precum şi controlul celei mai mari părţi a tronsonului navigabil al Dunării, gurile de vărsare ale acesteia şi, nu în ultimul rând, canalul Dunăre-Marea Neagră, ceea ce, în condiţiile funcţionării canalului Rhin-Main-Dunăre, deschide perspectiva unei căi privilegiate de comunicare între toate punctele cardinale ale Europei. După 1989, tocmai aceste atu-uri geostrategice au înaripat speranţele a numeroşi analişti că România nu va fi abandonată într-o zonă gri, în afara proceselor de integrare europeană şi euro-atlantică. Astăzi, datorită sfidării adresate umanităţii de actele teroriste de la 11 septembrie 2001, întreaga Europă de Sud-Est s-a revalorizat, iar potenţialităţile sale istorice au fost actualizate.
În aceste zile, abordând reuniunea de la Bucureşti a Grupului de la Vilnius, publicaţii influente din emisfera occidentală au „redescoperit” zona noastră. „The New York Times”: „Cu un an în urmă, ideea că România şi Bulgaria s-ar putea alătura Alianţei Nord-Atlantice cu prilejul summit-ului de la Praga părea cel puţin ilară. Însă, în urma atentatelor de la 11 septembrie, flancul sudic al NATO a devenit, brusc, mult mai important, iar problemele economice ale ţărilor din zonă, mai puţin relevante”. „The Washington Times”: „Deşi în urmă cu un an aveau puţine şanse, România şi Bulgaria au reuşit în ultimele luni să câştige sprijinul unor membri ai NATO mizând pe un aspect pe care atacurile teroriste din America l-au acutizat: consolidarea flancului sudic al Alianţei şi realizarea unei punţi între Turcia, Grecia şi ceilalţi aliaţi europeni”. „The Washington Post:” „Importanţa strategică a regiunii Mării Negre, una dintre zonele de lansare a războiului din Afganistan şi care poate fi folosită şi într-un eventual atac asupra Irakului, a propulsat România în discuţiile despre integrare”.
La rândul său, fostul director pentru Europa de Sud-Est în Consiliul Naţional de Securitate, din timpul ultimului mandat Clinton, analistul Mark Brzezinski arăta într-un comentariu pentru „Financial Times”: „NATO trebuie să accepte România şi Bulgaria că doreşte să aibă vreun câştig din punct de vedere strategic. Aderarea lor la Alianţă va duce la întărirea securităţii în regiune pentru că ele sunt state candidate cu populaţiile cele mai numeroase şi au demonstrat că sunt partenere loiale ale NATO atât în conflictele din Balcani, cât şi în războiul împotriva terorismului. România şi Bulgaria ar putea fi folositoare pentru interesele strategice ale NATO în zona Mării Negre şi ar putea oferi o legătură cu Ungaria, Turcia şi Grecia completând flancul Alianţei în care se mai află Italia, Spania şi Franţa”.
De fapt, pentru a rămâne tot în spaţiul presei internaţionale, despre reuniunea de la Bucureşti probabil că cel mai limpede a vorbit ...presa rusească atunci când a afirmat că, practic, România şi Bulgaria au devenit deja membre NATO. „Decizia se ia în Washington şi nu la Praga”, a afirmat Viaceslav Nikonov, preşedintele Fundaţiei „Politika” de la Moscova, „şi din câte ştiu decizia este deja luată, astfel că, orice aţi face, bun sau rău oricum veţi fi primiţi”, a mai spus reputatul analist rus referindu-se strict la România. La rândul lui, Serghei Markov, directorul Institutului de Studii Politice din Moscova şi redactor-şef al publicaţiei „StranaRu” consideră că „România este o ţară democratică şi are tot dreptul să decidă de sine stătător în problemele securităţii sale şi, desigur, România are tot dreptul intre în NATO. Este o necesitate generală, geopolitică, a dezvoltării şi formării Europei mari a democraţiilor. Dar decizia intrării României în NATO nu este decizia României”, crede Serghei Markov. Şi aceasta pentru că, argumentează el, „România a luat această decizie acum zece ani. Astăzi extinderea este decisă de NATO. Iată de ce, intrarea României în NATO ar putea afecta nu relaţiile româno-ruse, ci relaţiile Rusiei cu NATO”.
După cum se vede, cântărirea atentă a cuvintelor rostite zilele trecute la Bucureşti nu a fost de prisos. Astfel, în declaraţia comună a şefilor de guverne ai Grupului de la Vilnius se arată că ţările candidate „primesc cu bucurie şi sprijină dezvoltările pozitive ale cooperării dintre Rusia şi NATO, angajându-se să îndeplinească un rol important în accelerarea integrării unei Rusii democratice în comunitatea euro-atlantică. Cu cât sunt ţările noastre ancorate mai mult în Uniunea Europeană şi NATO, cu atât mai mult vom putea să reuşim a construi propriile noastre poduri spre Moscova. Scopul nostru - se mai arată în declaraţie - trebuie să fie stabilirea unor relaţii în care Statele Unite, Europa şi Rusia să acţioneze împreună pentru a face faţă provocărilor comune şi ameninţărilor cu care se confruntă societăţile noastre în secolul 21”.
Adevărul este că, astăzi, aderarea la NATO nu se mai face împotriva vreunui stat sau grup de state. Din ce în ce mai mult, Alianţa, dincolo de componenta sa strategico-militară, tinde să reprezinte şi o astfel de garanţie de securitate, şi anume cea a securităţii economice, a securităţii sociale, a securităţii conferite de prosperitate şi preeminenţa valorilor democratice în numele cărora umanitatea avansează spre viitor. Din această perspectivă trebuie înţeleasă şi reuniunea de la Bucureşti a noilor democraţii din centrul şi sud-estul Europei. 10 state - şi anume Albania, Bulgaria, Croaţia, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia, Slovenia şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei - s-au întâlnit pentru a aplica împreună una dintre cele mai importante lecţii ale unei dramatice istorii comune şi anume solidaritatea. „Putem atinge un scop comun doar dacă cooperăm unii cu alţii”, stă scris în declaraţia finală a întâlnirii de la Bucureşti. În toamnă, la Praga, numai şapte dintre aceste noi democraţii vor fi invitate în NATO, între ele şi România.
Dar istoria va merge înainte şi ceasul va continua să bată. Şi pentru aceasta trebuie să începem să ne pregătim încă de acum.
Radio Bucureşti, 30 martie 2002
ROMÂNUL - „CĂŢĂRĂTORUL NATO”
Anul acesta, în noiembrie, se vor împlini exact 11 ani şi 11 luni de când România a păşit pe lungul drum al reîntoarcerii în Europa. O potrivire parcă de dincolo de oameni a făcut ca un alt 11 (septembrie 2001) să marcheze ca o piatră de hotar redescoperirea României. O oportunitate tragică, fără îndoială, dar Istoria este plină de exemple în care tragediile colective au dus în cele din urmă la o judecată mai sănătoasă a oamenilor de stat.
În noiembrie, România are mari şanse de a fi invitată să alăture celei mai mari şi mai puternice alianţe de securitate din Lume - NATO. În cei 11 ani de când România a început tranziţia spre democraţie şi economia de piaţă au fost făcuţi mulţi paşi pe acest drum. Nu puţini au fost greşiţi sau chiar alăturea cu drumul, dar, iată, se dovedeşte, că şi mai mulţi au fost cei care ne-au apropiat de ţintă. Prieteni mai de demult sau mai recenţi ne trimit astăzi numeroase semnale pozitive şi ne încurajează să facem şi cei câţiva paşi care ne-au mai rămas.
Săptămâna aceasta, guvernul României a adoptat Planul de acţiune pentru integrarea în NATO, de fapt o strategie analizată şi aprobată şi de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, şi care în săptămâna ce urmează ar trebui dezbătut şi de Parlament. În esenţă este vorba despre un plan de măsuri concrete pentru câteva domenii de activitate - între care, reforma militară şi cea economică, problema securităţii informaţiilor şi cea a corupţiei, drepturile copilului şi cele ale minorităţilor, combaterea traficului cu fiinţe umane. Ceea ce atrage atenţia sunt termenele de soluţionare extrem de scurte, mai toate cu date-limită luna mai sau, cel mai târziu, septembrie anul acesta.
Aşa cum atrăgea atenţia un reputat comentator, toate aceste probleme pe care trebuie acum să le rezolvăm contra-cronometru pentru a fi acceptaţi în NATO, ar fi trebuit în mod normal să fie soluţionate demult, majoritatea lor fiind nu doar de bun-simţ ci şi obligatorii în orice ţară civilizată. Ceea ce demonstrează odată în plus efectele pozitive ale procesului de integrare euro-atlantică. De altfel, observatorii străini sunt unanimi în a aprecia progresele extraordinare pe care România le-a făcut în ultimele luni Consilierul preşedintelui american pentru securitate, Condoleezza Rice, a numit evoluţiile româneşti drept „remarcabile”, iar celebra raportoare a Parlamentului European, baroana Nicholson, consideră că „într-un an care - mai mult decât oricând în trecut - este de o importanţă vitală pentru Bucureşti, României i se va oferi curând un loc demn şi onorabil”.
În paralel cu măsurile interne luate de guvernul de la Bucureşti, la Atena a avut loc o reuniune de mare importanţă a miniştrilor de externe din ceea ce deja se numeşte Alianţa Balcanică. Şefii diplomaţiilor din Grecia, Turcia, România şi Bulgaria s-au întâlnit pentru a stabili împreună modalităţile practice ale pregătirii aderării României şi Bulgariei, între care şi detaliile proiectatei vizite comune la Washington, precum şi modalităţile prin care cooperarea „celor 4” ar putea fi extinsă la domenii cum ar fi combaterea crimei organizate şi a terorismului. În orice caz, reuniunea de la Atena a Alianţei Balcanice a adoptat la rândul ei un Plan de acţiune precum şi o Declaraţie comună în care precizează, odată în plus, angajamentul ferm al Greciei şi al Turciei în sprijinul integrării României şi Bulgariei în NATO. De altfel, presa internaţională a remarcat faptul că, pentru prima dată, Atena şi Ankara, altădată învrăjbite de rivalităţi şi diferende istorice, au făcut acum front comun pentru a aduce alături de ele, sub steagul NATO, două ţări vecine şi cu care fiecare în parte are relaţii foarte bune. „Nu poate exista un argument mai solid în favoarea întăririi flancului sudic al Alianţei”, au concluzionat analiştii politici.
Încercând să caute noi argumente în sprijinul acestei idei, prestigiosul cotidian american „Washington Times” a trimis recent în România pe unul dintre cei mai buni reporteri ai săi, Tod Lindberg, cu misiunea de a cântări nivelul de pregătire al militarilor români. Ziaristul american a asistat astfel la exerciţiile obişnuite ale unei unităţi de vânători de munte care se antrenează de plecarea spre Afganistan. A văzut, a plecat şi a scris articolul care a apărut chiar la începutul acestei săptămâni sub titlul, sugestiv, „Căţărătorul NATO”. Pentru militarii români, notă maximă. Iată ce scrie ziaristul american: „Problema reală a extinderii NATO este ce contribuţie anume poate aduce fiecare naţiune la auto-apărarea colectivă a membrilor Alianţei. În cazul României este vorba despre trupele de vânători de munte care ar putea fi cu adevărat utile, dacă nu cumva chiar esenţiale în contigentele ce luptă, de exemplu, în Munţii din Afganistan. Credeţi-mă, aceştia sunt băieţii pe care vi i-aţi dori aproape data viitoare când vă veţi găsi în faţa unui munte neprietenos”.
De altfel, într-un mod discret aş zice, Armata Română se integrează în NATO încă de pe acum. Şi asta într-un ritm susţinut. Chiar în aceste zile, tehnicienii români şi inginerii americani lucrează de zor pentru modernizarea aeroporturilor militare de la Giarmata şi Feteşti, precum şi a portului Constanţa unde, până la sfârşitul acestui aprilie, armata americană va instala un centru de tranzit pentru trupele şi echipamentele militare din Europa de Sud-Est. Cum americanii vor suporta toate cheltuielile legate de aceste operaţiuni, oamenii de afaceri şi firmele din Constanţa se pregătesc febril pentru intrarea în competiţie. Într-un fel, şi ei au intrat deja în NATO, prefigurând ceea ce se va întâmpla în curând la nivelul întregii ţări. Cercurile financiare apreciază că, începând din noiembrie după ce, la Praga, România va fi invitată să adere la NATO, valoarea activelor din ţară va creşte de două-trei ori, indiferent că este vorba despre case, terenuri, fabrici sau centre de sifoane. Rating-ul României va creşte şi el, ceea ce va duce în mod direct la mai multe investiţii şi, evident, mai multe locuri de muncă.
Pe scurt, cam acestea ar fi avantajele imediate. Dezavantajele constau în faptul că, în puţinele zile care au mai rămas până la Praga, trebuie să terminăm tot ce nu am făcut până acum. S-ar putea să avem o lungă vară fierbinte. S-ar putea ca unora să le fie foarte greu. S-ar putea ca altora să nu le placă. Dar nimic nu va putea împiedica sosirea toamnei.
Şi, pentru a culege „roadele” acesteia, merită să facem şi zece planuri de acţiune, ba chiar să le şi ducem la capăt.
Radio Bucureşti, 6 aprilie 2002
„CU TOATĂ VITEZA ÎNAINTE, SPRE NATO!”
Atunci când, cu puţin timp în urmă, premierul Adrian Năstase îi spunea omologului său rus Igor Ivanov că s-a grăbit să ajungă la Moscova pentru ca Rusia să nu devină membră a NATO înaintea României, mulţi au crezut că e vorba de o glumă uşor echivocă. Iată, însă, că zilele trecute, vicepreşedintele Dumei de Stat a Federaţiei Ruse, Vladimir Avercenko, aflat la Bucureşti în calitate de şef al delegaţiei ruse la Reuniunea Comisiei juridice şi politice a Adunării Parlamentare a Mării Negre, a declarat că „NATO nu mai este un adversar al Rusiei, ci un aliat. Şi noi, ruşii, suntem dispuşi să intrăm în NATO, dar deocamdată nu suntem acceptaţi”. Iată, aşadar, că ceea ce părea doar o glumă se dovedeşte o opţiune geostrategică extrem de probabilă.
De altfel, discuţiile privind noul raport între NATO şi Rusia sunt foarte avansate. Pe rând, la Washington sau la Moscova, echipe de experţi la diferite niveluri politice şi militare negociază intens termenii rolului ce urmează a fi acordat Rusiei în noul Consiliu care va fi creat împreună cu cei 19 aliaţi nord-atlantici. Iar când lucrurile vor fi puse de acord, preşedintele american George Bush jr. va merge la Moscova, probabil în luna mai, pentru a strânge mâna „marelui urs”. Apoi, NATO se va putea extinde de la Baltica la Marea Neagră pentru a şterge ultimele linii ale divizării Europei.
Întâmplător sau nu, până atunci Vladimir Putin şi cancelarul Schroeder se vor întâlni. Am putea spune chiar că ei sunt aproape la fel de buni prieteni ca şi Boris Elţân şi Helmut Kohl pe vremuri. În orice caz, preşedintele Putin a avut parte de o primire triumfală la Weimar, oraşul lui Bach şi al Ghoethe, locul unde s-a născut Constituţia germană din 1919. Onoruri militare şi ceremonii de gală au marcat întâlnirea celor doi lideri în acest an, 2002, considerat hotărâtor pentru reconfigurarea raporturilor de forţe în Europa şi în lume. Drept dovadă stă faptul că, numai cu 24 de ore înaintea lui Vladimir Putin, pe covorul roşu de la Berlin s-a aflat şi şeful statului chinez, preşedintele Jiang Zemin, care a marcat astfel împlinirea a 30 de ani de relaţii chino-germane. Care, de altfel, evoluează excelent, Germania devenind principalul partener economic european al Chinei în cei numai câţiva ani care au trecut de când Helmut Kohl zbura spre Beijing cu câteva avioane pline de bancheri şi oameni de afaceri germani.
În mijlocul acestei lumi cu geometrie constant variabilă, România îşi are cauza sa, şi, probabil, două au fost evenimentele săptămânii trecute care au servit-o cel mai bine. Mai întâi, aprobarea de către Parlament a Planului acţiunilor prioritare înaintat de Guvern în vederea aderării la NATO. Despre el am vorbit pe larg, în emisiunea trecută. Apoi, al doilea eveniment, a fost fără îndoială vizita întreprinsă la Washington de ministrul de externe Mircea Geoană. Bine ancorat în establishment-ul american după mandatul de ambasador charismatic pe care l-a îndeplinit cu succes în capitala americană, respectat şi apreciat puternic după mandatul strălucit de preşedinte al OSCE, de anul trecut, Mircea Geoană a întâlnit în această săptămână diplomaţi de la Departamentul de Stat, generali de la Pentagon, înalţi demnitari şi „eminenţe cenuşii” – aşa-numiţii „policy makers” din cadrul Administraţiei de Stat americane, membrii ai Congresului, ziarişti şi numeroşi membrii ai corpului diplomatic din capitala americană. Un veritabil tur de forţă de-a lungul căruia ministrul român de externe a prezentat interlocutorilor tocmai Planul de acţiune pentru integrarea României în NATO. Potrivit aprecierilor de la faţa locului, documentul guvernului român este considerat „adevăratul punct critic în demersurile pentru obţinerea unui rezultat pozitiv la Praga”, planul de acţiune fiind receptat la Washington „ca o nouă dovadă a seriozităţii şi responsabilităţii cu care Bucureştii abordează problema aderării la NATO şi a faptului că România devine nu numai un candidat credibil, ci şi un viitor aliat la fel de credibil”.
În acest context, nu este lipsit de importanţă semnalul, reluat şi de Agenţia de presă RADOR, şi transmis după discuţiile de la Departamentul de Stat, potrivit căruia „există veşti bune şi din domeniul cooperării economice, în lunile următoare „şi, mai ales, după Praga, urmând să asistăm la o revigorare spectaculoasă a relaţiei bilaterale care să transforme România într-un adevărat strategic al Statelor Unite” în partea noastră de lume”. Secretarul de stat Colin Powell a transmis cu acest prilej asigurări că „relaţia cu România rămâne de relevanţă strategică pentru America”, Washington-ul încurajând energic Bucureştii pentru a continua „cu toată viteza înainte” pe drumul reformelor necesare aderării la NATO. Aceasta cu atât mai mult cu cât, după cum a arătat Condoleeza Rice, consilierul Preşedinţiei americane pe probleme de securitate naţională, „România va fi chemată în curând, alături de alte ţări din regiune, să îşi aducă o contribuţie cât mai importantă în Balcani, Caucaz şi Asia Centrală.” Ceea ce, în traducere liberă din limbajul diplomatic, înseamnă că ţara noastră va juca, alături de Turcia şi Grecia, un rol important în ceea ce se numeşte deja Iniţiativa celor trei Mări” - Marea Neagră, Mediterana şi Marea Adriatică.
Noua importanţă strategică acordată Europei de Sud-Est şi rolul rezervat României în acest context preocupă de altfel numeroase cancelarii. Nu puţine sunt şi analizele încercate de diferite publicaţii şi agenţii de presă. În general, se caută o motivaţie fie în exploatarea petrolului caspic, fie în lupta purtată împotriva terorismului după 11 septembrie 2001. Fără a pune la îndoială greutatea acestor argumente, experţii în geopolitică atrag atenţia că jocurile erau făcute cu mult înainte, politica americană urmând strategii elaborate din timp şi confirmate, între altele, şi de discursul de la Varşovia al preşedintelui Bush. Mult mai interesantă pare ipoteza dezvoltării în zona Caspicii şi a Asiei Centrale a unui spaţiu de securitate administrat în comun de SUA şi de Rusia, ceea ce transformă sud-estul european într-o veritabilă rampă naturală de lansare şi face inevitabilă înaintarea Alianţei Nord-Atlantice spre malurile Mării Negre. Probabil, însă, că, şi aceasta nu este decât tot o ipoteză între multe altele.
Deocamdată, nu există decât o singură certitudine. Şi anume faptul că, la Sinaia, tocmai se desfăşoară o reuniune a şefilor serviciilor secrete din ţările NATO şi din statele partenere, principalul organizator fiind Serviciul Român de Informaţii. Acest eveniment, singur, ar putea ţine locul a 10 comentarii.
Aşadar, o singură certitudine, dar cât de importantă!
Radio Bucureşti, 13 aprilie 2002
SPRINTUL FINAL ŞI OBSTACOLELE
„VECINĂTĂŢII APROPIATE”
Fără îndoială, România are ceva din sufletul atletelor sale faimoase. La fel ca şi ele, pe măsură ce cursa infernală se apropie de final, parcă energiile cresc, paşii sunt din ce în ce mai mari şi mai hotărâţi, rezerve nebănuite de nimeni izvorăsc fără putinţă de a fi oprite – totul într-un finish debordant, cuceritor, strălucitor. Nu este aceasta imaginea cu care ne-a obişnuit Gabriela Szabo atunci când, victorioasă, ridică tricolorul deasupra capului ei copilăros şi rebel?!
Într-un fel, tot aşa par a sta lucrurile şi în cazul maratonului nostru spre NATO şi Uniunea Europeană. Au trecut 12 ani de când am luat startul în această cursă spre lumea democratică, o cursă lungă în care obstacolele pe care a trebuit să le depăşim au fost multe şi grele. Nu de puţine ori am făcut şi greşeli. Iată, însă, că acum ne apropiem de final. Iar finish-ul nostru pare irezistibil. Aceasta totodată şi partea cea mai dificilă, momentul în care trebuie evitate ultimele pericole.
Iată, de pildă, cea mai recentă „provocaţie”: influentul săptămânal ucrainean „Zerkalo Nedeli” crede că este de datoria sa să avertizeze NATO cu privire la aşa-zisele „pretenţii teritoriale ale României”. Vezi-Doamne, înainte de a accepta România în rândurile sale, NATO ar trebui „să facă presiuni asupra Bucureştilor pentru a înfrânge reticenţa acestora în delimitarea frontierelor comune.” Şi aceasta deoarece – nu-i aşa? – „pretenţiile teritoriale ale României asupra Insulei Şerpilor nu ar fi compatibile cu statutul de membru al NATO”. Şi, ca dovadă a relei credinţe româneşti, revista care apare la Kiev evocă şi un presupus diferend teritorial cu ...Bulgaria. Că relaţiile româno-bulgare sunt astăzi mai bune decât oricând altcândva în trecut, evoluând chiar către un parteneriat strategic menit să fundamenteze un univers occidental în Europa de Sud-Est, nu are nici un fel de importanţă pentru Tetiana Silina, semnatara articolului amintit. Ce este cu adevărat interesant însă în articolul ziaristei ucrainene e veritabilul şantaj insinuat în rândurile sale de final. Având, deci, în vedere aceste presupuse probleme cu vecinii săi, se întreabă ziarista de la Kiev, „în baza căror argumente se face excepţie de la regulă pentru România şi ce are de gând NATO să facă în privinţa pretenţiilor teritoriale ale acesteia? Dacă România este admisă în NATO înaintea semnării Tratatului de frontieră cu Ucraina şi dacă continuă să insiste asupra propunerilor de modificare a frontierelor de stat comune, ar trebui, oare, ca autorităţile de la Kiev să aprecieze această situaţie drept un amestec al NATO la adresa integrităţii teritoriale a Ucrainei? Cu alte cuvinte, dacă Alianţa Nord-Atlantică chiar doreşte să îşi întărească rândurile prin admiterea României, atunci să oblige viitorul său membru să nu zică nici pâs Ucrainei şi să renunţe la orice drepturi legitime ale sale.
Despre ce este vorba în realitate? Ei bine, când a fost semnat Tratatul politic de bază româno-ucrainean, înainte de reuniunea NATO de la Madrid, a rămas nefinalizat Acordul asupra frontierei comune. Liderii politici au convenit atunci ca acesta să fie negociat de experţi şi semnat ulterior tocmai în noul cadru juridic oferit de tratatul de bază din 1997. De fapt, singura problemă asupra căreia se mai discută este delimitarea apelor teritoriale din Marea Neagră, problemă datorată unor proceduri de drept internaţional extrem de complicate. Nici nu mai punem în discuţie faptul că Insula Şerpilor, la care face trimitere revista ucraineană, nu figurează, ca să zicem aşa, în „legatul testamentar” al fostei Uniuni Sovietice, moştenit de actuala Ucraină. Iar miza este un fel de „secret al lui Polichinelle” şi anume existenţa în platoul maritim din jurul insulei a unor enorme zăcăminte de gaze naturale şi, posibil, de petrol. În pofida acestor probleme, procesul de negociere între experţii celor două ministere de externe a continuat neabătut. Ba chiar la ultima rundă, purtată la Bucureşti cu puţin timp în urmă şi la un rang ceva mai înalt, de secretari de stat, s-au înregistrat şi unele progrese semnându-se două protocoale importante. Primul se referă la stabilitatea textelor consolidate ale documentelor aflate în negociere, iar al doilea la efectuarea unui schimb de hărţi ale părţii de vest a Mării Negre (activităţi realizate la nivelul de experţi ale celor două părţi).
Nu este deci întâmplător că Ministerul Român de Externe a respins orice idee de pretenţii teritoriale fundamentate, de altfel, în articolul ucrainean, pe informaţii depăşite din punct de vedere moral şi, în acelaşi timp, inexacte.
Cât priveşte întrebarea „cui foloseşte acest articol?”, autorităţile de la Kiev ar trebui să caute singure răspunsul. În orice caz - şi documentele amintite, semnate la Bucureşti, au dovedit-o - România de astăzi are o altă abordare. Dacă vreţi, pentru a rămâne în aceeaşi arie geografică, cea mai bună dovadă o reprezintă chiar stadiul în care ne găsim cu pregătirea semnării unui alt tratat, cel puţin la fel de important, şi anume cel cu Federaţia Rusă. Chiar în această săptămână - când şeful guvernului român a fost la sediul NATO de la Bruxelles pentru ultimul examen înainte de aderare şi când premierul italian Silvio Berlusconi a ţinut să exprime personal, în faţa Parlamentului de la Bucureşti, sprijinul ferm şi necondiţionat al Italiei pe drumul nostru spre NATO şi Uniunea Europeană, în aceeaşi săptămână, deci, preşedintele Ion Iliescu s-a întâlnit cu liderii tuturor partidelor politice din România pentru a discuta împreună textul final al Tratatului cu Rusia. Şi este semnificativ că toate partidele parlamentare au aprobat şi susţin semnarea acestui tratat. Ceea ce, probabil, se va şi întâmpla la 20 mai, când şeful statului român se va întâlni la Kremlin cu liderul rus Vladimir Putin. La fel ca şi în cazul Ucrainei, nici documentul de bază româno-rus nu putea să ocolească problemele pe care Istoria ni le-a lăsat moştenire. Dar buna credinţă, voinţa politică şi, în cele din urmă, profesionalimul diplomaţilor români şi ruşi au făcut să se găsească soluţii reciproc acceptabile. Iată de ce, Tratatul va fi însoţit de un act adiţional ce va fi semnat de cei doi miniştri de externe, Mircea Geoană şi Igor Ivanov.
În acest document se va condamna de către ambele părţi atât Pactul Ribbentrop-Molotov, cât şi participarea României în cel de-al doilea război mondial alături de Germania lui Hitler. Totodată, privitor la cea de-a doua problemă controversată, soarta tezaurului României, s-a convenit să se constituie o comisie de lucru formată din istorici, experţi din finanţe şi economişti care să cerceteze şi să aibă putere de decizie în acest sens.
Aşadar, după cum spuneam, „soluţii reciproc acceptabile” chiar şi atunci - sau mai ales atunci când la mijloc sunt probleme dureroase. În definitiv, aceasta este nu doar o lecţie a istoriei trecute, ci şi a celei prezente.
Radio Bucureşti, 18 aprilie 2002
ÎNTOARCEREA LA ORIENT
La începutul verii anului 1967, diplomaţia românească lua prin surprindere o lume întreagă. În iunie, atunci când, imediat după „războiul de 6 zile” din Orientul Mijlociu, URSS şi celelalte ţări socialiste „frăţeşti” rupeau relaţiile cu Statul Israel, România nu numai că păstra aceste relaţii, dar păşea pentru întâia dată pe o scenă de importanţă strategică internaţională pe care urma să joace un rol de prim ordin pentru mulţi ani de atunci înainte.
Coincidenţă sau nu, doar o lună mai târziu, în iulie 1967, avea loc o altă premieră: prima vizită la Washington a unui premier comunist de la Bucureşti. Este vorba despre Ion Gheorghe Maurer, cel care, la 24 iulie, se întâlnea la Casa Albă cu preşedintele american Lyndon B.Johnson în încercarea de a găsi o soluţie politică pentru oprirea războiului din Vietnam şi de a stabili o legătură între Statele Unite şi Republica Populară Chineză. S-au pus atunci bazele unei medieri materializate prin de-acum celebrele vizite secrete ale lui Henry Kissinger la Beijing şi reconcilierea dintre cele două mari puteri pe timpul următorului preşedinte american, Richard Nixon. În orice caz, în iulie 1967, Maurer antama o colaborare româno-americană de factură cu totul specială, povestind la Casa Albă, pentru a se face mai bine înţeles, gluma aceea, cu maşina comunismului românesc care semnalizează stânga, dar merge la dreapta.
Ei bine, după 35 de ani, maşina românească a fost în sfârşit depanată. Astăzi, şeful diplomaţiei româneşti nu mai este nevoit să semnalizeze invers direcţiei sale de mers. Proaspăt întors din Statele Unite, unde dimensiunea strategică a parteneriatului cu România a fost relansată oficial, Mircea Geoană a renunţat să-şi despacheteze bagajele şi a început, cu două zile în urmă, un turneu diplomatic cu totul special ale cărui etape sunt Egiptul, Iordania, Israelul şi teritoriile palestiniene. Trebuie spus că turneul ministrului român de externe în ţările amintite are loc la numai 10 zile după ce Israelul a solicitat României să intervină diplomatic pentru aplanarea conflictelor din zonă şi eventuala soluţionare a crizei. Mai mult, ambasadorul Israelului la Bucureşti, Sandu Mazor, a evocat în mod expres dorinţa ţării sale ca România – cu o tradiţie diplomatică ce a evidenţiat în repetate rânduri capacitatea de a asigura un dialog echilibrat în momentele cele mai critice – să transmită Siriei un semnal care să împiedice agravarea situaţiei de la graniţa cu Libanul.
Agenda turneului pe care îl întreprinde în aceste zile Mircea Geoană este infernală, ea cuprinzând, la Cairo, întâlniri cu preşedintele Egiptului, Hosni Mubarak, cu premierul Atef Ebeid şi cu omologul său Ahmed Maher, apoi, în Iordania, cu Regele Abdullah al II-lea şi ministrul acestuia de externe, Marwan Muashar, şi, în sfârşit, discuţiile programate a avea loc în Israel cu preşedintele Moshe Katsav, cu primul ministru Ariel Sharon, precum şi cu viceprim-ministrul israelian şi ministru al afacerilor externe, Shimon Peres.
În orice caz, la 35 de ani de când România a pătruns pe scena Orientului Mijlociu unde s-a afirmat de-a lungul timpului ca unul dintre cei mai importanţi şi eficienţi mediatori între statul evreu şi ţările arabe, turneul pe care îl face acum ministrul nostru de externe ar putea marca un nou început al afirmării diplomaţiei româneşti în arena internaţională şi, de ce nu, al reeditării unor succese asemănătoare celor repurtate pe timpuri.
Miza implicării ţării noastre în soluţionarea crizei din Orientul Mijlociu este, însă, chiar mai importantă. Şi, oricât de ciudat ar părea, este vorba şi despre viitorul nostru deoarece, după cum am spus-o chiar preşedintele Ion Iliescu, în această săptămână, „prelungirea crizei din Orientul Mijlociu ar putea avea în timp influenţe negative”, influenţe care, de această dată în lectura premierului Adrian Năstase, „ar putea ameninţa procesul de extindere a NATO”.
Aşadar, dacă cineva se mai întreabă ce căutăm noi, acum, în Orientul Mijlociu, răspunsul este mai mult decât la îndemână: ne căutăm pe noi şi viitorul nostru. Marea Neagră, Balcanii şi Orientul Apropiat sunt zonele strategice în care România de mâine va avea o responsabilitate sporită.
Dar, întotdeauna, pentru a fi spornică, ziua de mâine se pregăteşte încă de astăzi. Ceea ce tocmai se pare că am reînvăţat a face.
Radio Bucureşti, 27 aprilie 2002
ROMÂNII, PETROLUL ŞI DOLARII
Cu puţine zile în urmă, la Bucureşti, avea loc Forumul intitulat prozaic „Petrolul şi gazele în regiunea Mării Negre”. Întâmplător sau nu, de curând ne-am referit pe larg la diferendumul româno-ucrainean cu privire la delimitarea zonelor exclusive şi de exploatare economică din Marea Neagră, dosar deschis după cel de-al doilea Război Mondial, odată cu predarea Insulei Şerpilor către Uniunea Sovietică pe baza unui simplu proces-verbal, şi neînchis, iată până astăzi, când URSS a devenit doar o amintire.
Manifestarea de la Bucureşti a fost organizată de USI Capital Corporation împreună cu Forumul pentru Dezvoltare Regională şi interregională şi s-a bucurat de participarea reprezentanţilor Consiliului de Cooperare Economică al Mării Negre din care fac parte Rusia, Turcia, Ucraina, România, Armenia, Albania, Azerbaidjan, Bulgaria, Grecia, Georgia şi Republica Moldova. Presa a remarcat cu un interes deosebit şi prezenţa la lucrări a unor oficiali ai Statelor Unite şi Uniunii Europene. Potrivit participanţilor, Marea Neagră reprezintă o regiune importantă pentru exploatarea unor nebănuite rezerve de gaze naturale şi petrol, dar şi a facilităţilor de transport a resurselor energetice dinspre Marea Caspică spre Europa Occidentală.
De altfel, despre această regiune caspică, de care aţi auzit atâtea odată cu relansarea candidaturii noastre la NATO, se vorbeşte în ultimul timp din ce în ce mai mult ca despre un basm din „1001 de nopţi”. Şi asta, pentru că, Marea Caspică, aflată în vecinătatea noastră apropiată, este considerată de către specialişti drept „noul Eldorado energetic al Lumii” datorită rezervelor sale de petrol comparabile cu cele din Orientul Mijlociu.
Drept urmare, în următorii 10 ani, zona caspică va deveni probabil cel mai important jucător pe piaţa mondială a petrolului. Potenţialul de investiţii, numai în zăcămintele petroliere, este estimat a depăşi 50 de miliarde de dolari. Şi nu am pus la socoteală rezervele uriaşe de gaze naturale, miile de kilometri de conducte, comunicaţiile şi infrastructura care vor atrage la rându-le alte miliarde bune. O asemenea avuţie, demnă de amintirea califilor de altădată, este însă greu de împărţit. Nu este, deci, întâmplător că, aproape în acelaţi timp cu forumul de la Bucureşti, la Aşhabad, în capitala Turkmenistanului, se întâlneau şefii statelor riverane la Marea Caspică, într-o încercare de ultimă oră de a rezolva disputa acerbă pentru împărţirea hidrocarburilor zonei.
Preşedinţii Federaţiei Ruse, Azerbaidjanului, Kazahstanului, Iranului şi Turkmeninstanului au făcut astfel un important pas înainte, fiind prima întâlnire de acest gen la capătul unor negocieri multilaterale care păreau a nu avea sfârşit. Practic, există două tabere, pe de-o parte Rusia, Azerbaidjanul şi Kazahstanul - care cer ca zăcămintele de petrol să se împartă proporţional cu lungimea ţărmurilor lor - şi, pe de altă parte, Iranul şi Turkmeninstanul care, având ieşiri mai mici la Marea Caspică, doresc o împărţire egală între cele cinci ţări. Concret, Iranul, de exemplu, doreşte 20% din zăcăminte, în loc de 13% câte i-ar reveni după lungimea litoralului. Şi nu e de glumit. Navele de război şi avioanele de luptă ale celor cinci ţări patrulează în permanenţă „cu glonţul pe ţeavă”, cum se spune, numeroase incidente fiind semnalate în ultimii ani. Chiar înainte de începerea reuniunii de la Aşhabad, preşedintele turkmen, Saparmurat Niazov, declara că „miroase a sânge”. În acest climat, aşa cum era de aşteptat, nu s-a ajuns la nici o înţelegere cu privire la împărţirea bogăţiei pe care le-a dăruit-o Dumnezeu, sau Alah, după cum e cazul. S-a făcut însă un prim pas foarte important prin aşezarea tuturor părţilor la masa tratativelor. Poate că, în viitor, problemele vor găsi o rezolvare avantajoasă pentru toată lumea. Până atunci, şi asta chiar este cu adevărat important, cei cinci şefi de state s-au angajat să nu recurgă la forţă pentru soluţionarea conflictului. Timpul, însă, presează, cu atât mai mult cu cât, dacă Iranul îşi permite să aştepte o rezolvare şi pe termen lung, având destul ţiţei în adevăratul Golf Persic, moştenitoarele fostei URSS abia aşteaptă să valorifice resursele caspice pentru a atenua sărăcia endemică a zonei.
Spre deosebire de ceea ce s-a petrecut la Aşhabad, Forumul de la Bucureşti a fost de un pragmatism tipic occidental. În discuţie au fost aduse proiecte concrete ale Uniunii Europene privind refacerea şi modernizarea reţelelor regionale de transport de ţiţei şi gaze - moştenire din perioada comunismului - şi crearea de rute alternative pentru transportul hidrocarburilor din Marea Caspică şi Asia Centrală către Europa şi pieţele din nordul continentului. Pentru aceste obiective, Uniunea Europeană alocă imediat 10 milioane de euro (anul acesta şi în 2003), două rute de transport fiind posibile: una spre nord, de la Constanţa, prin Ungaria şi Polonia, şi cea de-a doua spre sudul Europei, legând Constanţa de terminalul de la Trieste, în Italia, via Serbia şi Croaţia.
Potrivit premierului român, care a participat la deschiderea lucrărilor, ţara noastră urmează să finalizeze construcţia noii conducte destinate aprovizionării Turciei cu gaze naturale şi va elabora în cel mai scurt timp o serie de proiecte privind dezvoltarea capacităţilor de transport şi tranzit al combustibilului către Ungaria, Serbia, Bulgaria şi republica Moldova. De asemenea, România îşi propune ca, până în 2004, să îşi dezvolte capacităţile de înmagazinare a gazelor naturale de la 1,5 până la 4,5 miliarde de metri cubi. Costul tuturor acestor operaţiuni este estimat la peste 1 miliard de dolari, dar implicaţiile sale economice şi financiare, rezultate din implicarea automată a rafinăriilor şi combinatelor petrochimice, sunt mult mai greu de evaluat.
În orice caz, dacă este adevărat că „zona Caspicii şi Mării Negre este considerată marea afacere a secolului 21”, atunci avem motive să privim cu optimism în viitor. Cu optimism, dar şi cu prudenţă, pentru că, în jocul marilor interese, sacii nu sunt întotdeauna urcaţi în căruţă nici măcar atunci când îi pui cu mâna ta acolo. Aşa că, în ceea ce ne priveşte, important rămâne pe mai departe să ştie şi stânga ce face dreapta. Sau invers.
Radio Bucureşti, 4 mai 2002
„ZIUA SCHUMAN”
Cu 52 de ani în urmă, oricine ar fi privit cu optimism viitorul Europei ar fi acuzat cel puţin de naivitate. Războiul se terminase de puţină vreme, populaţia era decimată la propriu, economia ruinată, rănile deschise între popoarele continentului continuau să doară. Un francez născut şi crescut la frontiera cu Germania, devenit ministru de externe al ţării sale, a propus atunci un plan al reconcilierii istorice şi redresării economice care îşi propunea să readucă pacea şi prosperitatea pe pământul devastat al Europei. Acel vizionar se numea Robert Schuman, iar planul său – făcut public la 9 mai 1950 – a stat la baza naşterii Uniunii Europene de astăzi.
A durat mai bine de jumătate de secol pentru ca visul să devină realitate, a fost nevoie să moasră o lume, să se nască o alta, să se pună capăt războiului rece şi divizării Europei, dar Planul Schuman a înaintat implacabil, pas după pas, fiind încununat de succesul deplin odată cu trecerea de la integrarea economică la uniunea politică a ţărilor europene.
Aşa cum spuneam, drumul nu a fost deloc simplu. În 1951, şase ţări europene – Franţa, Germania, Belgia, Italia, Olanda şi Luxembourg – fondau, la Paris, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Şase ani mai târziu, în 1957, la Roma, lua naştere Comunitatea Economică Europeană. În anii ’70, au loc primele extinderi ale acesteia, urmate de cele din anii ’80. în 1993, la Maastricht, ia naştere Uniunea Europeană, cu 15 state membre şi peste 370 de milioane de locuitori, practic cea mai mare piaţă unică din Lume. La 30 martie 1998 se decide demararea celui mai mare proces de extindere din istoria organizaţiei, preconizându-se cooptarea a altor 12 state europene, printre care şi România. În februarie 2001, este adoptat Tratatul de la Nisa care prevede reformele de care au nevoie instituţiile europene pentru a se deschide calea extinderii Uniunii. În sfârşit, la 1 ianuarie, anul acesta, a intrat în circulaţie moneda unică, Euro.
În amintirea ideii vizionare lansate în 1950, ziua de 9 mai este sărbătorită drept „Ziua Europei”. În Franţa şi în Germania, nu puţini sunt cei care, într-un firesc gest de gratitudine, o mai numesc şi „Ziua Schuman”. Firesc, pentru că fiecare popor – în acest complex şi unic concert european, adaugă marilor gesturi colective semnificaţiile şi propriile simboluri naţionale.
Printr-o potrivire cum numai Istoria poate face, România a trăit la rându-i ziua de 9 mai cu sentimente aparte. Şi aceasta pentru că, tot într-o zi de 9 mai, unul dintre părinţii noştri fondatori, Mihail Kogălniceanu, citea în Parlamentul de pe Dealul Mitropoliei „Declaraţia de independenţă” care punea capăt secolelor de aservire şi deschidea drumul întemeierii statului modern român. Şi, tot pe 9 mai, noi, românii, aniversăm în fiecare an şi victoria împotriva forţelor fasciste din al doilea război mondial. În sfârşit, ca ţară aflată în plin proces de aderare la Uniunea Europeană şi care, permanent după Revoluţia din Decembrie ‘89, a simţit sprijinul Europei pe drumul consolidării democraţiei şi al grelelor transformări economice şi politice, România a celebrat “Ziua Europei” ca pe o sărbătoare proprie. Nu întâmplător, joi, 9 mai, radioul public a organizat în Piaţa Universităţii din Bucureşti o mare sărbătoare în care românii, fie ei simpli cetăţeni sau distinşi oameni politici, au participat cu mic cu mare. Şi tot deloc întâmplător, în aceeaşi zi, Radio Bucureşti a transmis în direct, din cel mai vechi şi mai frumos parc al Capitalei României, emoţionanta ceremonie a dezvelirii Monumentului “Eroului American”. Pentru că, acolo, la temelia Europei de astăzi, se găseşte şi jertfa bravilor soldaţi americani care, în toate războaiele istoriei contemporane, au luptat pentru ca Lumea să rămână liberă.
Un fir nevăzut i-a unit peste veacuri pe părinţii României de cei ai Europei Unite, iar astăzi, noi, urmaşii acelor uriaşi, suntem pe cale să transformăm visul în realitate. În fiecare an, la 9 mai, odată cu sărbătoarea Independenţei Naţionale, românii se simt şi cu un pas mai aproape de Europa. Viitorul a început deja.
Radio Bucureşti, 11 mai 2002
REYKJAVIK, 2002: DIPLOMĂ DE MERIT PENTRU ROMÂNIA
Undeva, în mijlocul Atlanticului de Nord, acolo unde răsar din apele mării vârfurile unor vulcani stinşi de mii de ani, se află ţara unui popor de pescari: Islanda. Cu un produs intern de 16 mii de dolari per capita şi 265 de mii de locuitori, cam tot atâţia câţi are şi cartierul Drumul Taberei, Islanda este un tărâm al liniştii absolute. Nu întâmplător, la Reykjavik, în capitala ţării, au avut loc în ultimele două decenii mai multe întâlniri la vârf ale celor care conduc Lumea. Acolo, departe, între ceţurile Nordului, viitorul pare a se întrezări cel mai bine.
În săptămâna pe care tocmai o încheiem reuniunea miniştrilor de externe ai celor 19 ţări NATO la care au fost invitaţi şi ministrul de externe al Rusiei, Igor Ivanov, şi, cel mai important pentru noi, şefii diplomaţiilor celor 10 ţări candidate la aderare.
După cum este cunoscut, NATO a apărut la numai patru ani de la terminarea celui de-al doilea Război Mondial “pentru a preveni o eventuală invazie sovietică asupra Europei”. A fost momentul în care s-a născut bipolarismul ce a dominat scena mondială vreme de jumătate de secol şi a constituit într-un fel, pretextul pentru ridicarea zidului care a despărţit Europa până astăzi. Ei bine, zilele trecute, la Reykjavik, NATO şi Rusia au convenit “un accord de cooperare istoric şi revoluţionar” care, în sfârşit, a îngropat definitive războiul rece, deschizând cu adevărat drumul reîntregirii Europei. Practic, cei doi poli de putere au decis să înlocuiască vechea formulă de cooperare, cunoscută sub numele de “19+1”, cu un Consiliu comun al celor 20 de ţări, formula juridică urmând a semnată şi parafată pe 28 mai, la Roma. Din acel moment, NATO şi Rusia vor împărţi responsabilitatea securităţii în Lume. Pentru prima dată, Moscova va avea un cuvânt de spus în elaborarea şi punerea în practică a deciziilor NATO, comportându-se de altfel ca un veritabil membru al Alianţei în probleme cum ar fi combaterea terorismului, controlul armamentului şi neproliferarea armelor de distrugere în masă, operaţiuni de salvare şi planuri civile de urgenţă. Iar lista ar putea fi extinsă în viitor, dacă cooperarea convenită va da rezultate.
Pentru a se elimina orice confuzie, este important să se reţină că NATO îşi va conserva autonomia, Consiliul permanent al Alianţei fiind separate de Consiliul NATO-Rusia. Astfel, potrivit analiştilor, NATO va funcţiona de fapt având în plus “o aripă rusă”, Rusia devenind un fel de membru integrat parţial.
Perspectivă care a stârnit un scandal pe măsură la Moscova, unde majoritatea publicaţiilor s-au întrecut a critica aşa-zisa lipsă de rezultate concrete. Poate tocmai nevoia de asemenea rezultate a şi făcut ca, exact în ziua în care, la Reykjavik, Rusia devenea membru neoficial al NATO, preşedintele Putin să patronize, la Kremlin, o întâlnire în care, împreună cu omologii săi din Belarus, Armenia, Kazahstan, Kîrgastan şi Tadjikistan, s-a hotărât înfiinţarea unei Alianţe militare euro-asiatice după modelul nord-atlantic! Liderul rus a arătat cu acest prilej că noua organizaţie este pregătită să coopereze cu alianţe similare din Europa şi Asia, “putând deveni un element important al noului sistem al securităţii mondiale”.
A doua zi după ce, la Kremlin, se forma această nouă alianţă militară în care Rusia este chemată să joace rolul de lider similar celui al Statelor Unite în NATO, la Reykjavik s-a luat o a doua decizie a celor 19 miniştri de externe ai Alianţei Nord-Atlantice. S-a hotărât oficial ca la Praga, în octombrie, să aibă loc o nouă extindere, Croaţia a fost inclusă oficial pe lista candidaţilor al căror număr a crescut astfel la 10, cu toţii fiind încurajaţi să îşi continue eforturile şi să aştepte cu optimism toamna acestui an. Pe de altă parte, trebuie spus că lucrurile nu au fost chiar atât de simple cum par la prima vedere. O serie de ţări europene, în frunte cu Marea Britanie, nu sunt chiar atât de entuziasmate de perspective unei “extinderi robuste” a NATO, temându-se de o diluare a capacităţilor operaţionale ale unei Alianţe cu 26 de membrie. Numai că Washingtonul pare extrem de hotărât să nu mai admită nici un fel de “timpi morţi” în cursa declanşată pentru construirea unui nou echilibru strategic pe plan mondial. Deja, în culisele NATO, se admite ipoteza că Alianţa să se implice în viitor în soluţionarea unor crize cum ar fi cea din Orientul Mijlociu, mai ales dacă Israelul va deveni membru cu drepturi depline.
În ceea ce priveşte, poate nu suntem noi la fel de importanţi ca alţii, dar Reuniunea de Reykjavik a fost şi pentru România un moment istoric. Mai întâi pentru cadoul pe care ni l-a făcut premierul Italian Silvio Berlusconi, care deţine şi portofoliul externelor ţării sale, atunci când a încălcat cu bună ştiinţă protocolul şi embargoul care stabileau să nu se rostească numele celor care vor câştiga cursa pentru aderare şi, la dineul de marţi seara, a vorbit deschis, cu voce tare, despre admiterea României în NATO. Apoi, deoarece Consiliul Nord-Atlantic a întărit spusele prim-ministrului Italiei hotărând ca NATO, în paralel cu o restructurare şi raţionalizare a prezenţei occidentale în Balcani, să adopte o abordare “mai regională” a problemelor din zonă. Mesaj înţeles instantaneu de preşedinţii României, Turciei şi Bulgariei, aflaţi împreună pe malul Mării Egee la o întâlnire soldată imediat cu un comunicat comun consacrat stabilităţii şi securităţii în Europa de Sud-Est. În sfârşit, diplomă de merit pentru ministrul nostru de externe, Mircea Geoană. Şi aceasta pentru că, în faţa propunerii unor ţări membre ca, după Praga, cei care vor intra în Alianţă să parcurgă un fel de perioadă de probă, diplomaţia românească a contracarat propunând ca ţările ce vor fi admise să îşi asume imediat, chiar până la ratificarea aderării, toate responsabilităţile ce revin în mod obişnuit membrilor deplini. Ceea ce trebuie recunoscut că a făcut o excelentă impresie, dovedind seriozitatea cu care România priveşte aderarea la NATO. Astfel, aşa cum spunea dl. Geoană, în ceea ce ne priveşte “ambiguitatea care încă mai persista în jurul extinderii a dispărut”. Poate tocmai de aceea, şeful diplomaţiei româneşti a insistat la Reykjavik asupra “individualizării relaţiei NATO” cu ţările care nu vor fi invitate să adere la Praga şi a stabilirii unui “program de pre-aderare” care să asigure unor state ca Serbia-Muntenegru şi Georgia un canal privilegiat de comunicare cu Alianţa. Ceea ce arată că, în viteza extraordinară pe care am prins-o pe drumul nostru către NATO, am putea trece chiar dincolo de ţărmurile Mării Negre, prietena noastră cea mai bună de 200 de ani încoace. Între ceţurile fiordurilor nordice şi nisipurile negre de petrol ale Caspicii, ne-am câştigat în sfârşit locul dorit pe harta noii Lumi care tocmai se naşte.
Radio Bucureşti, 18 mai 2002
“DOCTRINA BUSH”
În ultimele zile, toţi cei care au privit fotografiile din primele pagini ale ziarelor sau au urmărit ştirile difuzate de televiziune au fost şocaţi de imaginile mulţimilor contestatare provocate la ieşirea în stradă de turneul European al preşedintelui Statelor Unite, George William Bush.
Într-adevăr, cel mai puternic şef de stat din lume, liderul “Lumii libere”, cum mai este supranumit pe bună dreptate, vizitează în aceste zile Berlinul, Moscova, Parisul şi Roma, într-un periplu considerat “istoric” de către Înaltul reprezentant al Uniunii Europene pentru politică externă şi securitate, Javier Solana. Şi aceasta deoarece preşedintele Bush reiterează la Berlin şi Paris angajamentele europene, va semna la Moscova tratatul privind reducerea arsenalelor nucleare ale Americii şi Rusiei, în vreme ce la Roma îşi va pune iscălitura pe documentul prin care se creează Consiliul NATO-Rusia. De altfel, nu puţini sunt şi analiştii care consideră că, odată cu semnarea la Roma a Tratatului dintre Occident şi Răsărit, o lume nouă se va naşte pentru a domina secolul XXI.
Dar tocmai această nouă lume, cu o nouă ordine şi aducând cu sine noi valori, provoacă ieşirea în stradă a atâtor contestatari. În fapt şi simplificând oarecum lucrurile, aceşti oameni, cetăţeni şi contribuabili, contestă o Lume dominată strivitor, cred ei, de America. Ei cred că Washingtonul conduce “Lumea liberă” aplicând standarde duble, unele pentru America şi altele pentru restul lumii, deci şi pentru europeni. Pe de altă parte, există câteva fapte care alimentează serios nemulţumirile europene. Astfel, numai în ultimul an, un an de administraţie Bush, SUA s-au retras unilateral din Tratatul Antibalistic (ABM) în vigoare din 1972, s-au retras din Protocolul de la Kyoto privind protecţia mediului ambient şi s-au retras şi din Tratatul de înfiinţare a Curţii Penale Internaţionale – pe care fostaAdministraţie îl promovase insistent, dar pe care gruparea “uliilor” din Congresul actual îl consideră inacceptabil pentru că ar permite “imixtiuni” juridice pe teritoriul American. În sfârşit, decizia Casei Albe de a majora taxele la importurile de oţel din Europa a declanşat un veritabil “război economic” transatlantic, preşedintele Bush devenind peste noapte o vedetă a discuţiilor purtate în sânul marilor centrale sindicale europene.
Ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, politica Statelor Unite în Orientul Mijlociu alimentează la rândul ei nemulţumirea multora. Phillip Gordon, unul dintre conducătorii reputatului “Brookings Institute”, comenta situaţia în felul acesta: “Nu poţi să-ţi retragi semnătura de la Tribunalul Penal Internaţional, să distrugi Protocolul de la Kyoto, să spui că Ariel Sharon este un om al păcii, să vorbeşti despre axa răului, să divizezi NATO, să majorezi taxele la oţel şi agricultură şi să ţii apoi un discurs în care să spui “dar totul merge cum trebuie, nu-i aşa?”.
Ceea ce pare să îi deranjeze cel mai mult pe europeni la tânărul preşedinte Bush este faptul că, la fel ca şi tatăl său pe vremuri, acţionează în forţă ori de câte ori are de rezolvat o problemă. În forţă şi fără să se consulte sau să ţină seama şi de părerile aliaţilor săi de pe “vechiul continent”. Cotidianul francez “Liberation” afirma cu două zile în urmă că “omenirea s-a săturat de războaiele americanilor”, numindu-l chiar pe şeful Casei Albe “cel mai mare terorist din Lume”. Ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, este prea mult, chiar şi pentru un ziar care apare la Paris!
Şi, pe de altă parte, este şi nedrept. Pentru că, tot printr-un război, americanii au fost cei care au eliberat Parisul şi, apoi, întreaga Europă. Mai târziu, europenii au fost cei care, prea preocupaţi de reconstrucţie şi de reconcilierea dintre ei, au lăsat pe seama şi cheltuiala Americii apărarea lor în faţa oricăror pericole externe. Ei bine, astăzi, când în sfârşit “războiul rece” s-a terminat şi când unitatea Europei este pe punctual de a se restabili, Statele Unite doresc să construiască un sistem de securitate mondială în care să partajeze cu Europa şi Rusia atât responsabilităţile, cât şi cheltuielile. Pentru că, oricât ar părea de neobişnuit, America nu vrea să fie singură la conducerea Lumii. Secretarul de stat Collin Powell a fost cât se poate de tranşant în această privinţă spunând că “În Europa sunt persoane care critică neîncetat toate poziţiile pe care le apără SUA şi tocmai această retorică îşi găseşte acum echivalentul în presa americană care îi tratează tot mai des pe europeni drept nişte paraziţi ai politicii de securitate americane.
În sfârşit, în pofida tuturor acestor divergenţe – în fond, atât de obişnuite democraţiei şi economiei de piaţă şi, în general, sistemelor vii – preşedintele Bush a adus cu el în acest turneu diplomatic mesajul că SUA rămân un partener şi un prieten al Europei. “Desigur, apar uneori dezacorduri”, a recunoscut preşedintele American. “Există neînţelegeri comerciale, dar acestea se întâmplă pentru că derulam schimburi de zeci de miliarde pe an. Dacă aceste schimburi nu ar exista, nu am mai avea nici dezacorduri”, a încheiat George Bush invitând la o abordare mai puţin emoţională a relaţiilor transatlantice.
Şi, după cum a dovedit istoria, cam la fel stau lucrurile şi în privinţa problemelor de securitate. Discuţiile – chiar şi în contradictoriu – pot fi numeroase, dar nu trebuie uitat că ele sunt posibile numai atâta vreme cât armele tac. Tocmai de aceea, semnarea tratatului de dezarmare nucleară de la Moscova, precum şi a celui dintre NATO şi Rusia, de la Roma, ar trebui poate, înţelese drept contribuţii importante la devenirea unui secol 21 care să fie altceva mai mult decât o gâlceavă a celor bogaţi şi înţelepţi.
Radio Bucureşti, 25 mai 2002
TOATE DRUMURILE DUC SPRE EUROPA
La începutul acestei săptămâni, când, undeva, într-o cazarmă din apropierea Romei, se semna actul de naştere al Consiliului Comun NATO-Rusia, s-a vorbit despre “adevăratul sfârşit al războiului rece” care deschide calea reunificării depline a Europei. Şi lucrurile stau într-adevăr aşa, nimic nu mai pare acum a se opune integrării noilor democraţii într-o Uniune care va trebui să confere Europei nu doar o identitate regăsită, ci mai ales un nou rol în lumea secolului 21.
Dar acesta este doar unul dintre palierele de lectură ale momentului istoric petrecut în capitala Italiei. În realitate, după cum arată o serie de analize publicate în ultimele zile la Moscova şi la Washington, ne aflam în plin proces de reconfigurare a întregii strategii mondiale. Astăzi, cei care au fost adversari ireductibili vreme de o jumătate de secol, ruşii şi americanii, construiesc împreună o nouă arhitectură de securitate internaţională.
Constatând acest lucru, cotidianele care apar în principalele capitale europene relevă cu amărăciune că “parteneriatul integrat cu Rusia este o realizare mai ales americană, făcută prin voinţa preşedintelui George W. Bush a cărui strategie a fost, nici mai mult nici mai puţin, decât să îşi asigure spatele”. Cum la fel stau lucrurile şi în privinţa lărgirii robuste a NATO care va avea loc la Praga, când şapte state vor fi invitate să adere la Alianţă în pofida numeroaselor reverse manifestate de europeni. Sentimentul general este că vechii aliaţi din Europa Occidentală şi-au pierdut din importanţă, din rolul şi prestigiul de altădată, mai ales de când, după 11 septembrie, nu au demonstrat capacitatea de a-şi transporta trupele şi de a se coordona cu Statele Unite în intervenţia din Afganistan. Pentru a fi sinceri până la capăt, să spunem că dincolo de Ocean s-a vorbit mai degrabă de absenţa unei voinţe politice clare decât de lipsurile logistice. Oricum ar fi, este cert că americanii par hotărâţi nu atât să se descurce singuri, cât să îşi diversifice cât mai mult şi avantajos resursele de alianţă.
Mărind miza, directorul Institutului Aspen din Berlin, dl. Jeffrey Gedmin, aprecia că “extinderea către Est va permite supravieţuirea NATO, în ciuda refuzului statelor occidentale de a majora bugetele pentru apărare şi de a depăşi astfel prăpastia care separă capacităţile europene de cele americane”. De altfel, cotidianul “Washington Post” atrăgea atenţia zilele trecute asupra situaţiei imposibile în care sunt puse trupele americane aflate în Europa occidentală din cauza restricţiilor de mişcare şi acţiune impuse de ţările-gazdă. Şi aceasta în vreme ce, dimpotrivă, în noile ţări aliate din centrul şi estul continentului sunt oferite cele mai bune condiţii de cooperare. “Ciudăţenia situaţiei – constata directorul Institutului Aspen – este că vest-europenii au puşti mai bune, dar o atitudine nu prea potrivită, în vreme ce la est-europeni este exact invers.”
O deplasare a prezenţei americane spre estul şi sudul Europei pare a avea sens şi din alte motive. Aşa cum reiese, de exemplu, pentru analiştii care au citit cu atenţie Declaraţia comună Putin-Bush, dată publicităţii după întâlnirea de la Moscova, la sfârşitul săptămânii trecute . Ei remarcau că preşedintele American a primit cel mai frumos cadou pe care şi-l putea dori şi anume “un nou parteneriat major în domeniul energetic” între Rusia şi Statele Unite. Accesul americanilor la petrolul şi la gazele ruseşti reprezintă o victorie de ordin strategic care l-a determinat pe preşedintele Bush să ceară oamenilor de afaceri americani “să preia conducerea în valorificarea vastelor resurse energetice ale Rusiei şi ale Mării Caspice, prevăzând investiţii în producţie, prelucrare şi transport, precum şi în creşterea vânzărilor acestora pe piaţa americană.” Ceea ce înseamnă că, prin extinderea NATO până la Marea Neagră, s-ar crea puntea de legătură către Marea Caspică şi petrolul rusesc.
Pe de altă parte, Rusia este la rândul ei foarte mulţumită de acest nou parteneriat care pare să îi servească foarte bine interesele. Într-un comentariu publicat de “Wall Street Journal Europe” şi semnat de Vladimir Socor, reputat analist al Fundaţiei Jamestown din Washington, se atrăgea atenţia că “obiectivul strategic al Moscovei în parteneriatul cu NATO îl reprezintă restabilirea statutului de superputere a Rusiei în Eurasia, precum şi reluarea controlului asupra majorităţii teritoriilor pierdute după destrămarea URSS, inclusive Republica Moldova”.
În acest mare joc pare că, într-adevăr, Europa este strivită între ordinatoarele americanilor şi extraordinarii americanilor jucători de şah ai ruşilor. Dar acesta ar fi, din nou, doar unul dintre palierele de lectură. Şi cum autorul “Numelui trandafirului” a fost un European, Umberto Eco, suntem siguri că pentru a străbate până la capăt, cu bine, şi acest nou secol, atât ruşii cât şi americanii vor trebui mai întâi să treacă prin bibliotecile pline de înţelepciune ale bătrânei Europe.
Radio Bucureşti, 1 iunie 2002
VÂNTUL SCHIMBĂRII
În ultimele luni, am urmărit împreună întâmplările prin care a trecut omenirea, încercând să înţelegem, uneori cu o clipă mai devreme, nu doar semnificaţiile gesturilor făcute de marii actori ai scenei internaţionale, ci şi implicaţiile acestora asupra destinului nostru. Îngăduiţi-i aşadar comentatorului ca, în momentele ce urmează, să se rezume la unele judecăţi asupra cărora au căzut de acord majoritatea analiştilor politici.
Şi, pentru acest scop, presa este, ca de fiecare dată, un bun punct de pornire. Spectacolul pe care îl oferă în ultima vreme mass-media internaţională poate deconcerta orice neofit: America şi Rusia devin aliaţi; Europa se distanţează de Washington, dar continuă să se teamă de Moscova; cei mai fideli aliaţi pentru NATO sunt noile democraţii central-europene; preşedintele Putin invită China să se alăture concertului strategic mondial; manifestaţiile anti-globalizare devastează capitalele occidentale; departe, în Asia, India şi Pakistanul sunt gata să se atace cu arme nucleare, în vreme ce, pe podişurile afgane, militari veniţi din toate colţurile Lumii, inclusive din România, caută noii inamici ai umanităţii – teroriştii islamici. Iată un tablou a cărui dinamică poate scăpa înţelesului comun. În realitate, asistăm, aşa cum remarca şeful diplomaţiei române, la o veritabilă reaşezare a plăcilor tectonice ale politicii mondiale. Lumea întreagă este în schimbare şi fiecare naţiune îşi caută locul în competiţia care va domina acest secol 21. O vastă alianţă politică, militară şi economică se construieşte astăzi, de jur-împrejurul Lumii, de către marile păuteri ale planetei, având ca miză aceleaşi deziderate vechi de când lumea: resursele pentru dezvoltare şi stabilirea sistemului.
Ei bine, întrebarea care ne preocupă pe noi este ce loc va ocupa România în această Lume care tocmai se naşte? Sau, altfel spus, este România pregătită să exploreze şi valorifice aceste profunde mutaţii geostrategice pentru a ocupa locul la care aspiră încă de la crearea sa ca stat modern, cu 150 de ani în urmă?
Conducătorii statului – fie că este vorba despre preşedinte, premier, ministrul de externe sau alţi înalţi responsabili – răspund, fără nici un echivoc, afirmativ. Şi argumentele lor sunt foarte solide. Astfel, în ultimele 18 luni, România a reintrat mai mult decât credibil în cursa de aderare la NATO, a relansat procesul de integrare în Uniunea Europeană pe teritoriul căreia cetăţenii români nu mai au nevoie de vize pentru a putea călători în voie, a redresat economia asigurându-i ritmuri consecutive de creştere şi a păşit cu fermitate în arena politică externă fie pentru a rezolva, în sfârşit, prea mult întârziata ecuaţie rusă, fie pentru a reveni pe mai vechile teatre de operaţiuni din Balcani sau din Orientul Mijlociu. Chiar în urmă cu câteva zile, la Viena, pe malurile Dunării veşnic albastre, primul ministru român, Adrian Năstase, a discutat cu liderii Austriei o ambiţioasă colaborare dunăreană care ar putea mobilizeze resursele a cinci până la şapte state din Europa Centrală şi de Sud-Est.
Dar acestea nu sunt decât traiectorii deja tradiţionale pentru politica românească. Lumea care se naşte pare să ne deschidă noi orizonturi şi să ne încredinţeze noi responsabilităţi. Pentru prima oară de la Războiul Crimeei, din secolul 19, Marea Neagră a încetat să mai fie o mare aproape închisă, devenind un câmp geostrategic de importanţă mondială care valorizează România foarte puternic. Tocmai de aceea, pentru prima dată în istoria sa, România nu va mai rămâne într-o zonă gri, un stat-tampon în “Ţara Nimănui”, iar dilema strategică sub care a trăit România vreme de un secol şi jumătate va lua sfârşit odată cu aderarea la NATO şi integrarea în UE. Aici, în sud-estul Europei şi în jurul Mării Negre, României îi vor reveni responsabilităţi importante pentru un întreg ciclu istoric care stă să înceapă.
Iată de ce, nu avem timp de pierdut. Nici prietenii şi nici timpul nu vor sta să aştepte. Şi, pentru a fi sinceri, nici noi nu avem interesul de a amâna întâlnirea cu viitorul. Pentru că, aşa cum spunea un înalt demnitar român, nu vrem să fim un membru anonim al comunităţii euroatlantice. Vom fi a şaptea ţară ca mărime din UE, un jucător important, pentru că avem o forţă militară considerabilă şi o poziţie geostrategică interesantă. Cu alte cuvinte, a sosit momentul să ne scuturăm de inhibiţiile noastre. E vremea României.
Radio Bucureşti, 8 iunie 2002
DESCOPERIREA HONG KONG-ULUI
Transmitem, astăzi, din Hong Kong, unul dintre cele mai importante centre economice ale lumii, unde, astăzi dimineaţă, a poposit delegaţia guvernamentală condusă de prim-ministrul României, Adrian Năstase. Când auziţi “Hong Kong”, probabil că, pentru mulţi dintre dumneavoastră, rezonanţa este foarte exotică, trimiţând mai degrabă la extraordinarele aventuri din romanele lui James Clavel. Într-un fel, ceva din acest parfum inconfundabil al Asiei s-a păstrat până astăzi, ceea ce a şi făcut ca premierul român să fie primit în această regiune specială a Chinei ca un adevărat Tai-Pan.
Desigur dincolo de ospitalitatea extraordinară a gazdelor – în definitiv, chinezii sunt cei care au inventat protocolul – raţiunile acestei atitudini deosebit de prietenoase sunt mult mai adânci. Şi aceasta pentru că, pe fond, este prima vizită a unei delegaţii oficiale române, de un atât de înalt nivel, în întreaga istorie a relaţiilor dintre această regiune şi România. De altfel, demn de remarcat este şi faptul că domnul Adrian Năstase întreprinde vizita cu numai câteva zile înainte de aniversarea a cinci ani de la revenirea Hong-Kong-ului sub suveranitatea Republicii Populare Chineze şi punerea în practică a unui nou concept politic – “o ţară, două sisteme” – un concept care, iată, timpul a dovedit-o, îşi dovedeşte pe deplin viabilitatea.
Miza pe care şeful Executivului de la Bucureşti o acordă acestei vizite este cât se poate de pragmatică: România doreşte să dezvolte un parteneriat economic cu regiunea Hong Kong, bazat pe atragerea de investiţii şi capital din Asia de Sud-Est şi, pe de altă parte, pe noile oportunităţi, noile idei şi pe noua generaţie de oameni de afaceri români ce au o educaţie managerială de tip occidental.
Vizita, începută la cinci dimineaţa, ora Bucureştilor, a programat încă din start convorbiri oficiale între şeful Guvernului Român, domnul Adrian Năstase şi Şeful Executivului din Hong Kong, domnul Tung Chee Hwa. Premierul Năstase a arătat că industria, agricultura şi serviciile reprezintă sectoare importante pentru investiţii şi a subliniat că România doreşte atragerea de capital din partea organismelor financiare, a societăţilor bancare şi firmelor importante din Hong Kong. Aceste investiţii vor contribui la realizarea unor proiecte de importanţă majoră în domeniul infrastructurii, tehnologiei informaţiei, dar şi pentru modernizarea industriei, privatizarea unor societăţi comerciale cu capital de stat, în industria construcţiilor de maşini şi în domeniul petrolier. Cele două părţi au convenit realizarea unui cadru juridic bilateral în vederea încheierii unor importante acorduri privind: readmisia, evitarea dublei impuneri, protejarea reciprocă a investiţiilor, asistenţă în domeniul naval, al transporturilor maritime şi aeriene. S-a discutat, de asemenea, despre înfiinţarea unei Camere de Comerţ România – Hong Kong, precum şi a unui consulat onorific român în regiune şi, foarte important, despre cooperarea sistemelor bancare ale celor două părţi. De altfel, cei doi înalţi demnitari au încheiat împreună “Înţelegerea privind asigurarea unui regim consular fără obligativitatea vizelor pentru călătorii de până la 90 de zile”, instrument extrem de important pentru oamenii de afaceri din România şi Hong Kong de natură să faciliteze contactele directe şi o mai bună cunoaştere reciprocă.
La ora transmiterii acestei corespondenţe, vizita oficială în Hong Kong a delegaţiei guvernamentale române continuă cu discuţii extrem de concentrate la Bursa din Hong Kong, unul dintre centrele vitale ale economiei mondiale, cu 930 de companii listate şi un volum zilnic de 40.000 de contracte. Dar, despre cum au descoperit oamenii de afaceri din Hong Kong – care tranzacţionează zilnic sute, poate mii de miliarde de dolari – că România este nu doar o ţară stabilă politic şi funcţională economic, dar şi un posibil partener al Hong Kong-ului în Europa, voi relata pe larg într-o altă corespondenţă.
Corespondenţă din Hong Kong pentru Radio Bucureşti, Radio Craiova, Radio Cluj, Radio Constanţa, Radio Iaşi, Radio Timişoara, Radio Târgu Mureş şi Agenţia de Presă RADOR, 24 iunie 2002.
DE LA BEATLES LA MAREA FINANŢĂ
În momentul transmiterii acestei corespondenţe, ne găsim la 10 mii de metri deasupra Chinei, în aeronava TAROM cu care delegaţia guvernamentală română a părăsit Hong Kong-ul, regiune cu statut special care, peste puţine zile, va sărbători 5 ani de când a revenit sub suzeranitatea Republicii Populare Chineze. Promiteam, ieri, să revenim la întâlnirea premierului român cu oamenii de afaceri din Hong Kong, bussinesmani care au încetat de mult să mai fie doar “mici tigrii” în economia mondială.
Astăzi, la Bursa din Hong Kong se tranzacţionează aproape o treime din banii care circulă prin Lume. Majoritatea acestor moguli ai Marii Finanţe sunt, prin voia sorţii şi a jocului democratic, şi membri ai Parlamentului local din Hong Kong. Drept pentru care, dimineaţă, la prima oră, când aceşti mari oameni de afaceri au avut întâlnire cu şeful guvernului roman, Parlamentul din Hong Kong a fost nevoit să îşi suspende lucrările din lipsă de cvorum. De la interesul firesc faţă de legislaţia şi facilităţile româneşti pentru investitorii străini şi până la oportunităţile oferite de România în dubla sa calitate de ţară maritimă şi viitoare membră a Uniunea Europene, discuţiile s-au purtat într-o atmosferă de un pragmatism caracteristic noului mediu de afaceri mondial. De altfel, domnul Tung Chee Hwa, şeful Executivului din Hong Kong, a studiat pe loc aide-memoire-ul înaintat de partea română, explorând împreună cu domnul Adrian Năstase căi şi mijloace concrete de dezvoltare a relaţiilor bilaterale.
Două cuvinte despre şeful Executivului din Hong Kong, o figură emblematică a zonei. În vârstă de 65 de ani, Tung Cheee Hwa se mândreşte cu cei 3 copii şi 7 nepoţi pe care îi are şi cărora le dedică puţinul său timp liber. A studiat construcţiile navale la Universitatea din Liverpool pe vremea când grupul Beatles începea să se lanseze în cluburile oraşului, după care a lucrat la General Electric (SUA) timp de 9 ani, pregătindu-se pentru a prelua şi continua afacerea familiei sale – unul dintre cele mai mari grupuri de firme, pe plan mondial, în domeniul transporturilor navale. În sfârşit, în 1996, a fost ales, cu o largă majoritate de voturi, şef al Executivului din Hong Kong care, cu excepţia politicii externe şi apărării, are toate atribuţiile unui veritabil guvern.
Ei bine, acest mare om de afaceri, care conduce una dintre cele mai prospere insule din lume, a fost foarte interesat de o dezvoltare a relaţiilor cu România. Posibilitatea exploatării de către armatorii din Hong Kong a noilor facilităţi de stocare şi transport prin containere oferite de portul Constanţa a fost explorată cu foarte mare atenţie. Drept urmare, după cum ne-a declarat domnul Adrian Năstase, în scurtă vreme România va numi un consul onorific la Hong Kong, în perspectiva deschiderii unui consulat general.
Aşa cum spuneam, la ora aceasta ne îndreptăm spre China continentală, delegaţia oficială română fiind aşteptată în Capitala Beijing. Mâine, Prim Ministrul României, premierul român se va întâlni în Marea Sală a Poporului – semn de preţuire deosebită – cu omologul său chinez, domnul Zhu Rong Ji. Dar, despre Beijing, într-o altă corespondenţă.
Corespondenţă din Hong Kong pentru Radio Bucureşti, Radio Craiova, Radio Cluj, Radio Constanţa, Radio Iaşi, Radio Timişoara, Radio Târgu Mureş şi Agenţia de Presă RADOR, 25 iunie 2002.
ÎMBLÂNZIREA DRAGONULUI
Bun găsit doamnelor şi domnilor vă spun de la doar câţiva metri de celebra poartă Tien An Men prin care se pătrunde în “Oraşul interzis”, fostul Palat de Iarnă al Împăratului Chinei. Este – dacă vreţi – un simbol al dăinuirii uneia dintre cele mai vechi şi valoroase civilizaţii umane. Mii de ani de cultură şi de istorie respiră în aerul Beijingului, capitala Republicii Populare Chineze, fuzionând cu giganticii “zgârie – nori”, expresie a unei economii care se dezvoltă exponenţial.
Aceasta este atmosfera în care delegaţia guvernamentală română acţionează aici pentru a relansa relaţiile româno-chineze. Pentru aceia care mai au încă în minte doar espadrilele şi porţelanurile chinezeşti, trebuie să arăt că realitatea Chinei de astăzi este total diferită. Astfel, deşi încă mai sunt destui chinezi săraci, mai ales la sate, s-a format deja o clasă mijlocie de peste 100 de milioane de oameni care au venituri de cel puţin 2000 – 3000 de dolari. De ani de zile, economia Chinei are cea mai ridicată rată de creştere din Lume, plus 8-9% şi, potrivit previziunilor, va continua să se dezvolte nestăvilit. Investiţiile străine sunt şi ele pe măsură şi, pentru a înţelege mai bine, am să citez doar două cifre: 30 miliarde de dolari au intrat în China în 2000 şi 48 de miliarde, anul trecut. Pentru 2002 se estimează investiţii directe care se ajungă şi chiar să depăşească 100 de miliarde de dolari.
Dar, aşa cum sublinia premierul Adrian Năstase, în cursul unei discuţii purtate aseară, târziu, la reşedinţa sa din Beijing, aceste rezultate uimitoare nu sunt deloc întâmplătoare. China a făcut în ultimii ani reforme foarte importante, oferind investitorilor străini oportunităţi enorme. Taxele vamale au fost reduse de la 44%, în 1992, la 15% în prezent şi vor coborî, în viitorul apropiat, la 9 procente. Băncile străine au primit dreptul de a deschide filiale cu proprietate externă în orice parte a ţării, putând manevra inclusiv moneda naţională, yuanul. În domeniul telcomunicaţiilor şi informaticii, toate – subliniez, toate importurile au scutiri vamale până în 2005. În aceste condiţii, nu mai surprinde pe nimeni că excedentul înregistrat de China anul trecut, numai din comerţ, a fost de 23 de miliarde de dolari. Imaginea tradiţională a chinezului în papuci, cu pălăria de pai de orez pe cap şi trăgând asudat la hulubele unei trăsurici în care stă tolănit turistul european mai poate fi întâlnită doar în fotografiile decolorate ale muzeelor.
Astăzi, China este o superputere în tehnologia informaţională, trecând deja pe primul loc în lume, înaintea SUA, la folosirea telefoanelor mobile. În domeniul computerelor personale, China a depăşit Japonia, încă de anul trecut, cu peste 10 milioane de PC-uri vândute pe piaţa internă. Demn de a fi menţionată este şi strategia guvernului chinez privind supertehnologiile mileniului III, de exemplu în biotehnologie depăşind Germania de 3-4 ori ca volum al investiţiilor şi ajungând pe locul 2 în lume după America. O veritabilă armată de specialişti, economişti şi oameni de ştiinţă asigură progresul societăţii chineze de astăzi. Numai în SUA se află în prezent circa 250 de mii de studenţi, majoritatea covârşitoare cu burse acordate de Beijing şi care, în proporţie 99,9%, se întorc acasă după terminarea studiilor pentru a se pune pe treabă. James Castle, fost reprezentant al Camerei de Comerţ a Statelor Unite în Indonezia, avertiza cu puţin timp în urmă că rolul de lider economic şi, implicit, politic, al Americii în zona Pacificului este pe cale de a fi preluat încet, dar sigur de „marele dragon chinez”.
Veţi înţelege poate mai bine, acum, resorturile care au pus în mişcare delegaţia română. De altfel, întâlnirea dintre dl. Adrian Năstase şi omologul său chinez, dl. Zhu Rong Ji, a fost deosebit de pragmatică. S-a convenit inventarierea tuturor tratatelor bilaterale încheiate între 1949 şi 1989 semnându-se de asemenea alte trei documente privind colaborarea în domeniul învăţământului, pe anii 2002-2004; cooperarea între Comisiile Valorilor Mobiliare din România şi China, precum şi acordarea pentru România a unui ajutor nerambursabil de către Beijing.
Premierul Adrian Năstase a avansat omologului său şi o serie de propuneri foarte concrete privind finanţarea şi construcţia de autostrăzi în România cu sprijinul companiilor chineze, precum şi utilizarea portului Constanţa, veritabilă placă turnantă între Asia şi Uniunea Europeană.
Vă puteţi întreba, desigur, care este legătura dintre chinezi şi autostrăzi? Am să vă spun doar că, numai în ultimii 4 ani, chinezii au construit 12 mii de kilometri de autostrăzi ultramoderne. Cum au făcut aceasta, ar fi interesant de aflat. Dezvoltarea acestor propuneri va avea loc, cel mai probabil, cu prilejul vizitei de răspuns pe care premierul Zhu Rong Ji a acceptat să o efectueze în România. La această oră, delegaţia română se pregăteşte pentru întrevederea cu dl. Jiang Zemin, preşedintele Republicii Chineze, un vechi şi statornic prieten al poporului nostru. Dar, despre această importantă pagină politică a turneului chinezesc în corespondenţa noastră de mâine.
Corespondenţă din Beijing pentru Radio Bucureşti, Radio Craiova, Radio Cluj, Radio Constanţa, Radio Iaşi, Radio Timişoara, Radio
Târgu Mureş şi Agenţia de Presă RADOR, 27 iunie 2002.
SFIDAREA CHINEZĂ
Premierul Adrian Năstase, aflat într-un extrem de important turneu în China, a vizitat azi dimineaţă Zona Economică şi Tehnologică Beijing, înfiinţată în urmă cu 10 ani, şi care a devenit un adevărat oraş satelit al capitalei chineze. Având o suprafaţă de 150 de kilometri pătraţi, aici îşi desfăşoară activitatea 1.024 de firme, cu capital străin, cele mai multe (66 la sută), fiind reprezentanţe ale unor companii prestigioase din Statele Unite ale Americii şi Europa. Valoarea totală a investiţiilor pe firmă fiind de 11 milioane de dolari. Podusul Intern Brut (PIB) al Zonei economice şi Tehnologice Beijing, care se autoadministrează cu respectarea unor standarde şi norme impuse de Consiliul de Stat chinez, a fost în 2001, de 7,3 miliarde yuani, înregistrând o creştere de 152 la sută faţă de anul precedent. Venitul total obţinut de firmele din Zonă a fost anul trecut de 42,6 miliarde de yuani, crescând cu 333 la sută faţă de 2000. O creştere spectaculoasă, în 2001, au cunoscut-o şi exporturile – 842 la sută, valoarea acestora fiind de 1,3 miliarde dolari.
În zona Economică şi Tehnologică Beijing, există cinci sectoare de activitate: informatică - sector cu ponderea cea mai mare -, biotehnologie, optică şi electronică, materiale şi resurse energetice noi şi, respectiv, software. Pentru atragerea investiţiilor în Zonă, companiile interesate se bucură de facilităţi importante. Astfel, nivelul taxelor şi impozitelor este extrem de avantajos. Impozitul pe venit este de doar 15 la sută, faţă de 40 la sută la nivel central, firmele cu capital străin fiind scutite de la plata acestuia în primii doi ani de activitate şi beneficiind, apoi, pentru următorii trei ani de o reducere la jumătatea acestuia. Mai mult, firmele care promovează tehnologiile de vârf sunt scutite în primii trei ani de plata impozitului şi au o reducere de 50% în următorii trei ani.
La fel de favorabilă este şi politica privind resursele umane, conducerea Zonei Economice Beijing promovându-i cu prioritate pe tinerii chinezi care au urmat cursuri în străinătate. În zonă trăiesc peste 60 de mii de angajaţi şi membri ai familiilor acestora, ei bucurându-se de toate facilităţile unui oraş ultramodern, de la şcoli, magazine şi instituţii medicale până la parcuri de agrement, stadion, terenuri de tenis şi de golf.
Delegaţia română s-a arătat extrem de interesată de acest proiect punând numeroase întrebări referitoare la modul de funcţionare, la investiţiile şi la modalitatea de selectare a firmelor eligibile. Premierul Adrian Năstase s-a interesat în mod special de politica fiscală şi de facilităţile oferite investitorilor. Rămânând în sfera relaţiilor economice trebuie arătat că premierul român a insistat aici, la Beijing, pentru ca autorităţile chineze să accepte suplimentarea contingentului de autoturisme româneşti exportate în China până la 3 mii de unităţi. În acest context, la întâlnirea avută cu presa română, domnul Năstase a atras atenţia asupra faptului că, pe viitor, după intrarea Chinei Organizaţia Mondială pentru Comerţ, ar putea apărea noi probleme, multe din regulile comerciale de astăzi urmând a fi modificate, iar unele bariere netarifare, precum contingentările, vor dispărea.
Premierul român a mai arătat că partea chineză şi-a manifestat interesul de a dezvolta diverse zone de cooperare pe alte continente, România putând să fie în acest sens un partener interesant, inclusiv datorită faptului că, prin portul Constanţa transportul maritim al mărfurilor spre Europa este mai ieftin şi mai scurt cu 12 zile decât prin Rotterdam.
Şeful Executivului de la Bucureşti consideră că „România trebuie să regândească felul în care vrea să pătrundă pe piaţa chineză. Trebuie să intrăm în aceste zone speciale de dezvoltare economică şi tehnologică pentru a scăpa de transport şi de unele taxe şi impozite, devenind astfel cu adevărat competitivi în această ţară care reprezintă un sfert din piaţa mondială. Trebuie să ne întoarcem acasă, să ne adunăm şi să pregătim răspunsuri şi proiecte inteligente”.
Aceasta este provocarea pe care domnul Năstase vrea să o lanseze în România după vizita pe care a efectuat-o în zona de dezvoltare economică şi tehnologică din Beijing.
Întrebarea este dacă suntem pregătiţi pentru a face faţă unei asemenea sfidări?!.
Corespondenţă din Beijing pentru Radio Bucureşti, Radio Craiova, Radio Cluj, Radio Constanţa, Radio Iaşi, Radio Timişoara, Radio Târgu Mureş şi Agenţia de Presă RADOR, 28 iunie 2002.
ÎNAPOI, PE FIRUL MĂTĂSII
Astăzi se încheie vizita în China a delegaţiei guvernamentale române conduse de premierul Adrian Năstase. O vizită considerată aici, la Beijing drept deosebit de importantă pentru viitorul relaţiilor bilaterale. Principalul cotidian de limbă engleză „China Daily”, apreciază în ediţia sa din această dimineaţă că o dezvoltare dinamică a relaţiilor cu România, în condiţiile actuale ale economiei de piaţă, reprezintă o miză considerabilă pentru ambele ţări. Răspunzând unei întrebări venite din partea Radioului regional din România, domnul Adrian Năstase a arătat că discuţiile avute în ultimele zile la Beijing atât cu omologul său, dl. Zhu Rong Ji, cât şi cu vicepremierul Consiliului de Stat, Qian Qichen, şi, mai ales, cu preşedintele Chinei, domnul Jiang Zemin – au reuşit să întregească ansamblul complexului dialog româno-chinez.
Delegaţia noastră a putut constata cu acest prilej, pe viu, că puţine sunt ţările care să beneficieze aici, la Beijing, de o întreagă istorie de relaţii atât de favorabile. Probabil că puţini sunt cei care ştiu că, imediat după câştigarea independenţei Principatelor, China s-a aflat, în 1880, printre primele ţări care au recunoscut independenţa şi suveranitatea statului român modern. Au trecut de atunci mai bine de 120 de ani şi relaţiile româno-chineze nu s-au întrerupt nicicând, dimpotrivă au progresat continuu. Iar chinezii, care în general judecă în timpi istorici, au rara calitate de a nu uita niciodată. Şeful guvernului de la Bucureşti a putut constata acest lucru atât în întâlnirea cu domnul Qian Qichen, un lider important nu doar la Beijing, ci în întreaga Asie, domnia sa răspunzând de principalele dosare externe ale Chinei, cât mai ales în ceea ce domnul Adrian Năstase a numit „întâlnirea de suflet” cu preşedintele Jiang Zemin. Special pentru această întâlnire, premierul român a adus de la Bucureşti o ediţie rară, din 1926, a poeziilor lui Eminescu, îmbogăţită cu ilustraţiile unice ale lui Mişu Teişanu, această piesă inedită a anticariatelor bucureştene fiind oferită Preşedintelui Chinei, mare iubitor al poetului nostru naţional. Cu acest prilej, preşedintele Jiang Zemin a acceptat invitaţia remisă din partea preşedintelui României, domnul Ion Iliescu, de a vizita ţara noastră cât de curând.
Componenta politică a discuţiilor din ultima zi a vizitei noastre în China a fost deosebit de pregnantă. S-au trecut în revistă dosare importante, explorându-se căile de colaborare dintre România şi China în asigurarea păcii şi stabilităţii internaţionale şi pentru combaterea terorismului, considerat una din principalele ameninţări ale acestui început de mileniu.
La final, se poate aprecia că România a recâştigat la Beijing o mare disponibilitate politică. Însă, aşa cum aprecia şeful Executivului de la Bucureşti, pentru a beneficia de acest capital unic este mare nevoie să elaborăm mesaje şi proiecte inteligente. Va trebui, de exemplu, să depăşim unele bariere conceptuale pe care le mai avem încă, pentru a putea îndrăzni să gândim proiectele viitorului. Să înţelegem, de exemplu, că nu vom mai câştiga niciodată piaţa chineză manufacturând produsele în România şi transportându-le apoi, peste mări şi ţări, până în inima Asiei. Mai ales când cele mai mari firme din lume se înghesuie să producă aceleaşi lucruri la faţa locului, în China. Cu alte cuvinte, dacă vom reuşi mai întâi să cucerim România, atunci cu siguranţă vom câştiga şi în China. Atât, deocamdată.
Corespondenţă din Beijing pentru Radio Bucureşti, Radio Craiova, Radio Cluj, Radio Constanţa, Radio Iaşi, Radio Timişoara, Radio Târgu Mureş şi Agenţia de Presă RADOR, 29 iunie 2002.
marți, 17 iunie 2008
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
